Nimfa apelor, Clytia, fiica lui Oceanus și a zeiței Tethys,
îmbrăcată într-un veșmânt împletit din algele verzui ale mării, se bucura de
frumusețea și liniștea zilei în împărăția apelor când a auzit cântecul măiastru
al Sirenei care descria o minunată lumină de aur aflată deasupra apei. Nimfa
și-a dorit nespus de mult să vadă această lumină și pentru că nu avea voie să
iasă la suprafață s-a strecurat fără să o vadă cineva. A înotat deasupra mării
și s-a cățărat pe un mal abrupt. Pentru prima dată putea admira măreața
strălucire a Soarelui. Apollo a văzut-o și el și s-a îndrăgostit. Dar Soarele e
soare, nu se poate opri la o singură dragoste și nimfa s-a văzut înșelată.
Supărată, a povestit totul tatălui ei și astfel, rivala ei, Leucothea, o nimfa
a mării, și-a pierdut viața. Apollo, ca să pedepsească răutatea Clytiei, a
părăsit-o definititv și n-a mai vrut s-o vadă.
Clytia, însă, s-a strecurat din nou pe malul abrupt și a
rămas cu ochii ațintiți în Soare, din zori și până la apus. Când, în cele din
urmă, s-a întors spre mare, privindu-se în oglinda apei, a descoperit că părul
ei de aur se transformase în petale galbene iar rochia din alge verzi se
preschimbase în frunze
și picioarele ei mici deveniseră rădăcini. Devenise o micuță imagine care
încerca să imite pe cea a mărețului Soare de care era atât de îndrăgostită.
Începând cu acea zi, floarea soarelui își îndreaptă
neîncetat, toată ziua, fața către Soarele ce călătorește mândru de-a lungul
cerului.
(după o legendă grecească)
Pentru jocul Buna dimineata Soare! (la Iulisa)