În anul 2009, World Records Academy, a omologat poemul Luceafărul, scris de Mihai Eminescu (15.01.1850, Botoșani - 15.06.1889, București), ca fiind cel mai lung poem de dragoste din lume. Toate cele 98 de strofe ale creaţiei eminesciene sunt traduse în limba engleză.
Pe pagina oficială a Academiei Recordurilor Mondiale (World Records Academy) se precizează că poezia lui Eminescu poate fi descrisă simplu (ca pentru generaţia YouTube de astăzi) ca o combinaţie între “Pe aripile vântului” - datorită caracterului romantic - “Star Trek” - pentru elementele de science fiction - şi “Love Story”. În baza acestor argumente, cei de la WRA spun despre Luceafărul că poate fi considerat atât un poem romantic, cât şi unul modern, al mileniului trei.
Poemul Luceafărul are ca sursă principală de inspirație basmul popular românesc "Fata din grădina de aur", cules de germanul Richard Kunisch într-o peregrinare a sa prin Oltenia. Eminescu ia cunostință de acest basm din cartea de călătorie a folcloristului german, încă din timpul studenției sale la Berlin; îl versifică între anii 1870-1872, păstrându-l în manuscris. Mai târziu, poetul creează cinci variante succesive ale basmului - între 1880 și 1883 - mai întâi versificându-l și schimbându-i finalul, apoi îmbogățindu-l cu idei filozofice reflectând condiția geniului în lumea superficială și meschină, transformându-l într-un poem filozofic de unică valoare ideatică și artistică.
Atras de concepția filosofică a lui Arthur Schopenhauer (1788-1860), Mihai Eminescu preia din lucrarea intitulată "Lumea ca voință și reprezentare" viziunea antitetică dintre omul obișnuit și omul de geniu, fiecare dintre cei doi fiind particularizat prin trăsături definitorii:
- omul obișnuit, muritorul de rând care se caracterizează prin mediocritate, atitudine subiectivă în perceperea realității, neputința de a-și depăși sfera limitată de acțiune, dorința oarbă de a trăi și a fi fericit în sensul pragmatic, imediat, al îndeplinirii scopurilor omenești și excesul de socializare;
- geniul se particularizează prin inteligența profundă și meditativă, prin sete de cunoaștere cu aspirație spre absolut, atitudine obiectivă asupra realității, prin puterea de sacrificiu de sine pentru împlinirea idealurilor, prin solitudine și capacitatea de a-și depăși limitele condiției umane prin cugetare asupra gravelor probleme și legi care guvernează universul.
Motivele mitologice sunt preluate din sistemul de gândire al filozofilor greci Platon și Aristotel, din "Poemele Vedelor" aparținând filozofiei indiene și din mitologia creștină - mai ales noțiunea de "păcat originar" și viziunea cosmogoniei creștine și a apocalipsei.
Luceafărul este una dintre cele mai celebre poezii ale lui Mihai Eminescu, începută încă în 1873, dar scrisă și finisată de-a lungul multor ani până la publicarea sa în aprilie 1883 în almanahul societății studențești România Jună din Viena. După publicarea la Viena, poemul a fost reluat apoi în același an în revista Convorbiri literare și în final în volumul princeps intitulat ”Poesii”, sub îngrijirea lui Titu Maiorescu.
Un copac bătrân (teiul) de peste 100 de ani din Parcul Copou din Iaşi este cunoscut drept “Copacul îndrăgostiţilor”. Se spune că acolo venea poetul pentru a-şi găsi inspiraţia. Din acest motiv, copacul a devenit destinaţia turistică a romanticilor din lumea întreagă.
Turişti din toată lumea, inclusiv din ţări îndepărtate precum Brazilia sau Japonia, vin special la “Teiul lui Eminescu” pentru a se săruta într-un loc care le va aduce noroc îndrăgostiţilor, a declarat Mandache Leocov, fost director al Grădinii Botanice din Iaşi.
Reputaţia poetului român a depăşit chiar şi limitele Terrei, NASA punând numele “Eminescu” unuia dintre craterele identificate pe planeta Mercur.