Castelul liliecilor. RiO

Alungați de oameni, liliecii s-au hotărât să stea cât mai departe de aceștia, lăsându-i pradă diferitelor insecte ale nopții pe care oamenii - isteți precum se cred - le combat cu chimicale. 

Liliecii, care mai de care, au ajuns - cu mic, cu mare - la castelul ascuns între munți, pe un mal de apă. Se vor lupta pentru adaptare, dar măcar știu că mai apoi le va fi bine. Se vor înmulți prea mult și vor da iama prin sate și orașe? Posibil, dar ei sunt mult mai rapizi decât ursul brun și vor dispărea-ntr-o clipă după ce s-au hrănit. În plus, e cam greu, spre imposibil, omului, să-i vâneze cu pușca. Oh! Ce nu pare că știu liliecii e faptul că omul e foarte inventiv și când e vorba despre a face rău - afirmând că el doar se protejează. Se apără așa de bine oamenii încât vor fi vinovați de propria extincție.

N-ar fi prima dată când celelalte viețuitoare resping liliecii, neînțelegându-i sau temându-se de ei. De la începutul Lumii au făcut unele greșeli - cine nu face?! - dar au făcut și lucruri bune. 

Liliacul din poveste își amintește cum, la începutul Lumii, Creatorul le-a spus păsărilor și mamiferelor să-și aleagă fiecare unde să trăiască. Păsările au ales un loc, mamiferele alt loc - lumea era mare și multe locuri minunate avea. 

La un moment dat animalele au hotărât o mare petrecere pentru a-și aniversa existența și a se cunoaște mai bine. Voios, Liliacul s-a pregătit de petrecere netezindu-și părul, lustruindu-și aripile și gheruțele. Și-a zburat spre locul petrecerii. În drum, a văzut-o pe Zebră și a salutat-o cu bucurie, strigându-i: Frumoasă noapte pentru petrecere!

- Hei, Liliac! Oprește-te imediat! îl somează Zebra. Unde zbori așa grăbit?

- La petrecerea animalelor! răspunde vesel, Liliacul.

- O, nu! Nu ai ce caută la petrecerea animalelor! E numai pentru animale și tu nu ești animal!

- Ba sunt! insistă Liliacul! Am blană și am colți! Toate animalele au!

- Dar ai aripi! Numai păsările au aripi! Pleacă de aici până nu te zdrobesc! Și Zebra a ridicat o copita.

Liliacul a zburat în primul pom. Trist și singur ședea acolo privind cum animalele cântă, dansează, mănâncă... Lacrimile au început să curgă șiroaie pe blană, pe picioare, picurând pe pământ. Și a plâns Liliacul până când a adormit și a ajuns agățat cu capul in jos - era prea trist ca să-i mai pese. Stătea agățat cu capul in jos și lacrimile picurau pe pământ.

Auzind păsările că animalele au dat o petrecere au organizat și ele una, numai pentru păsări. Și-au dat de veste. A aflat și Liliacul și a fost foarte bucuros, gândind că va avea și el parte de distracție. Și-a spălat și netezit părul, și-a lustruit aripile și-a zburat bucuros spre locul petrecerii. În drum, s-a întâlnit cu Vulturul și l-a salutat cu veselie, spunându-i: Frumoasă noapte pentru petrecere!

- Da, frumoasă - zice Vulturul. Dar tu unde zbori așa grăbit?

- La petrecere, desigur! 

- Nu! Nu ai ce caută acolo!

- De ce nu?! Sunt pasăre! Vezi? își desface aripile. Am două aripi, câte una de fiecare parte a corpului.

- Dar și păr închis la culoare și colți mici, ascuțiți. Pleacă de aici până nu te înhaț - și-a clămpănit Vulturul ciocul, și Liliacul a fost la un pas să fie înhățat. 

A zburat Liliacul în primul pom și de acolo privea, trist, încă tremurând de frică, păsările cântând și dansând. Lacrimile îi curgeau pe blăniță până pe picioare și picurau pe pământ. Se legăna Liliacul înainte și înapoi, înclinându-se tot mai mult până a ajuns cu capul in jos; era prea trist ca să-i mai pese și a rămas așa, lacrimile picurând direct pe pământ.

Din acea zi liliecii trăiesc mereu numai ei cu ei, și ies numai târziu în noapte, când majoritatea celorlalte creaturi dorm. Și azi atârnă cu capul in jos și lacrimile lor picură pe pământ.

Notă. Pentru că octombrie e luna dedicată - internațional - liliecilor, pentru Reflexii in oglinda, joc inițiat de SoriN și găzduit azi de Carmen pe blogul Între vis și realitate, am repovestit - cum mi-am amintit - o legendă: De ce stă liliacul cu capul in jos?

Sursa foto: https://pixabay.com/ro/users/coldsmiling-315553/

Legenda primului liliac

Cu mult, mult timp în urmă, într-o dimineață, în timp ce răsărea, Soarele s-a apropiat prea tare de Pământ și s-a încurcat în ramurile dese ale unui copac foarte înalt. Cu cât se zbătea mai tare să scape, cu atât se încurca mai mult, așa că n-a mai ajuns sus pe cer și zorile n-au mai venit. La început, păsările și celelalte vietăți n-au observat. S-au trezit, la un moment dat, dar pentru că era încă întuneric au crezut că s-au înșelat și s-au întors în culcușurile lor. Vietățile nocturne s-au bucurat, și au continuat să vâneze. Dar timpul trecea și zorile nu mai veneau; animalele au înțeles că ceva nu e în regulă, au ținut un consiliu și au hotărât să plece în căutarea Soarelui. Mica veveriță, căreia îi plăcea să sară printre crengile copacilor, a descoperit Soarele încurcat între crengile copacului, și părea foarte palid. Când a văzut-o, Soarele a rugat-o să-l ajute, să-l elibereze dintre ramuri. Veverița n-a stat pe gânduri și a început să sară din creangă in creangă, tot mai aproape de Soare, dar căldura acestuia a determinat-o să alerge din nou pe pământ.

- Surioară – se tânguia Soarele, eliberează-mă..

- Oh, Soare, ești prea fierbinte. Mi-ai ars deja blana de pe coadă.

Veverița era tare mândră de coada ei stufoasă și acum era gata să plece, să aducă ajutoare.

- Te rog, încearcă din nou! strigă Soarele după veveriță. Sunt atât de obosit încât lumina mea se va stinge curând.

Micuța veveriță, având o inima foarte mare, a alergat din nou în sus pe trunchiul copacului, spre crengile între care era prins Soarele, dar căldura puternică a alungat-o.

- Nu mă lăsa! a strigat Soarele văzând-o cum coboară în viteză.

- Dragă Soare, nu mai pot! I-a strigat veverița. Căldura ta mi-a ars toată blana; sunt neagră ca o bucată de cărbune și nu mai pot vedea. Lumina ta m-a orbit.

- Te rog, veveriță mică, mai încearcă... - se tânguia Soarele cu glas din ce în ce mai stins. Lumina mea va dispărea curând.

Veverița și-a adunat toate forțele și a alergat din nou spre locul unde era prins Soarele; de data aceasta alergând cât de repede putea a ajuns la Soare și l-a împins afară dintre crengi cu ultimele puteri. Eliberat, Soarele a zburat spre cer. Veverița se mai ținea de ramura cea mai înaltă a copacului. Căldura teribilă a făcut ca lăbuțele ei să se lungească și pielea să se întindă și micuța făptură simțea că va rămâne prinsă pentru totdeauna, cu capul în jos, în vârful copacului. Blănița îi era pârlită și nu mai vedea, iar în apropiere nu era nimeni care să o salveze.

Privind în urma lui, Soarele a văzut-o pe micuța veveriță chinuită și l-a tulburat imaginea, știind că el a rănit-o atât de rău și numai el o putea ajuta.

- Micuță veveriță, te-ai rănit salvându-mă pe mine. Vreau să îți răsplătesc bunătatea. Care este cea mai mare dorință a ta?

- Întotdeauna mi-am dorit să zbor – a răspuns imediat veverița.

Atunci, Soarele a atins-o cu o rază mică-mică de lumină și durerea veveriței a dispărut, dar era tot oarbă, iar pielea și lăbuțele încă erau lungite.

- De acum înainte – i-a spus Soarele – vei putea zbura spre cer și oriunde dorești, dar pentru că lumina mea ți-a provocat atâta rău vei zbura în timpul nopții, în întuneric, dar urechile tale vor auzi tot ce mișcă și vei simți tot ce nu mișcă. Atunci când vei avea nevoie de ajutor și vei striga îți vor răspunde copacii, stâncile, fiecare animal și plantă trimițând un ecou în urechile tale. Vei putea astfel să zbori și să eviți orice obstacol. Ne vom întâlni în zori și în amurg, să mai povestim. Acum suntem prieteni pentru totdeauna. Zboară, acum, micuța mea prietenă – a îndemnat-o Soarele.

Neîncrezătoare, veverița s-a desprins totuși de pe creangă și, spre marea surprindere – și bucurie – a reușit să zboare. A devenit, astfel, nu prima veveriță care poate să zboare, ci primul Liliac. Din acea zi, liliacul stă mereu cu capul în jos, atârnând de crengi sau în peșteri, doarme în timpul zilei și zboară toată noaptea.

Toată suflarea știe că el a fost cel care a eliberat Soarele și a salvat lumea dăruindu-i căldura și lumina și nimeni nu îndrăznește să-i derajeze somnul.

(repovestire după o legendă a indienilor Ojibwe, America de Nord)

Image by Franck Barske from Pixabay