Coțofana. Simbol, legende, călăuză spirituală, totem, superstiții.

Coțofana (Pica pica) face parte din familia corvidelor, alături de corbi și ciori, dar ca aspect e foarte diferită, deși seamănă în inteligență și comportament. Sunt pline de resurse și cunoscute că profită la maximum de fiecare oportunitate; sunt inventive, și pot folosi anumite obiecte ca unelte.

Coțofana e răspândită în toată lumea (mai puțin în Antarctica) și poate fi întâlnită și la înălțimi de 2500 de metri și chiar la 4000 de metri (în funcție de subspecie – există circa 23 de subspecii). România are o populație mare de coțofene – multe trăiesc și în zone urbane, unde găsesc hrană inclusiv printre deșeurile menajere.

În România e numită în fel și chip, după cum scrie aici:

https://dexonline.ro/definitie/co%C8%9Bofan%C4%83/179392

Muntenia: caragață, știricea; Banat: ciorcobară, ciorcușă; Transilvania: frașcă, sarcoi, Oltenia și Banat: știrică; Moldova, Bucovina și Transilvania: țărcușă; Transilvania: vrașcă, Moldova: scuipatul-dracului.

Coțofana în expresii

A-i umbla gura ca la țarcă sau a vorbi ca o țarcă – se referă la cineva care vorbește mult și fără rost. Coțofană (țarcă) este un epitet pentru o femeie rea și/sau guralivă, limbută dar și pentru o persoană (mai ales bărbat) care merge repede și săltat. Coțofănos este epitet pentru un flecar.

Sare ca țarca din par în par – se spune despre cineva care n-are astâmpăr, iar stă că țarca-n par se referă la cineva care-i gata de plecare.

Cap de țarcă – se spune despre un om prost (n.b. având în vedere că aceste păsări nu sunt „proaste”...)

Mâncat de coțofeni pe șale – înseamnă bubos; jupuit. Originea expresiei este, probabil, faptul că această pasăre obișnuiește să se hrănească și cu insectele de pe trupul vitelor și le rănește pielea când o face.

A se coțofăni – expresie folosită la figurat, cu mai multe sensuri: 1. a se cocoța unde nu merită; 2. a-și da aere; 3. a atrage (prin gesturi) atenția asupra sa; 4. a se rățoi; 5. a se linguși pe lângă cineva; 6. a face mofturi; 7. a se lasă rugat.

Ca și în cazul altor vietăți, și în jurul coțofenei s-au țesut legende și superstiții.

Superstiții legate de coțofană

În multe zone din Europa coțofana e asimilată ghinionului, răului.

În Asia e considerată aducătoare de noroc. În mitologia chineză, de exemplu, coțofenele erau asociate căsătoriei și se credea că pot spune unei persoane dacă partenerii erau infideli. Se mai credea că cine aude coțofana cântând va avea parte de noroc și fericire.

Unii nativ-americani o considerau un duh, prieten al oamenilor; cei din câmpiile nord-americane asociau aceste păsări cu războiul sau moartea pentru că au obiceiul de a se hrăni cu hoituri (motiv pentru care multe au fost văzute pe câmpurile de luptă).

În unele zone, numărul de coțofene văzute „indică” la ce ar trebui să se aștepte cel care le vede. De exemplu: o singură coțofană înseamnă întristare; două înseamnă veselie, trei coțofene la un loc înseamnă înmormântare, iar patru coțofene înseamnă naștere, veste de naștere; cinci coțofene pentru Rai, șase pentru iad, șapte pentru însuși diavolul. În altă variantă: o coțofană – întristare; două coțofene – bucurie; trei pentru o fată; patru pentru un băiat; cinci pentru argint; șase pentru aur; șapte pentru un secret care nu va fi spus niciodată.

Se credea că de câte ori cineva vedea o coțofană trebuia să o salute, altfel ar fi avut ghinion.

În România, când coțofana sare din par în par prin fața casei vestește oaspeți/rude în vizită; tot oaspeți vestește când cântă în apropierea casei.

Iarna, când se strâng mai multe coțofene la un loc prevestesc viscol (alte surse spun că prevestesc vremuri grele când sunt mai multe la un loc – dar nu se specifică și vreun anotimp).

E semn de moarte pentru cel care vede o coțofană singură (mai ales dacă o vede din stânga); dacă sunt mai multe e semn de noroc.

Dacă vreo coțofană s-a învățat să vină la coteț și să mănânce ouăle din cuibul găinilor trebuie înfiptă o secure în fața cotețului și coțofana nu va mai da pe acolo.

Mai sunt câteva superstiții dar nu vreau să le scriu aici pentru că fac referire la uciderea coțofenelor.

Coțofana în vis

Deoarece sunt asociate cu înșelăciunea, cu hoția, cei mai mulți oameni presupun că o coțofană care apare în vis prevestește ghinion, necaz, nemulțumire, dezamăgire. Când e vorba despre „tălmăcirea” viselor detaliile fac diferența – e motivul pentru care „dicționarele de vise” nu trebuie interpretate ad litteram; depinde câte coțofene sunt și unde, ce fac s.a.m.d.. De exemplu, o coțofană care apare în vis indică faptul că într-un viitor apropiat subiectul ar putea avea o experiență care îl va întrista, dezamăgi sau îl va determina să pună la îndoială alegerile făcute, deciziile luate – nu e cazul de disperare, pentru că nu e o barieră ce nu poate fi depășită când cel care visează nu-și pierde răbdarea și încrederea. Când o coțofană apare în vis pe o ramură de copac e semn că ziua următoare va fi una bună.

Coțofana în legende și mitologie

În Grecia antică erau adesea asociate zeului vinului, Dionysos și viticulturii, în general. Dionysos era legat și de teatru și diferite festivități, de nebunia rituală și extazul religios, iar vinul era o parte indispensabilă în cultura grecilor antici – fapt care a făcut ca aceste păsări să fie tratate cu respect.

Romanii, ca și grecii, au asociat coțofenele zeului Bacchus, zeul roman al vinului, fertilității și agriculturii.

În mitologia germană era solul zeilor, dar era considerată a fi și zeița morții, Hel. 

În alte culturi europene era văzută ca solul care aduce vești rele, nenoroc.

În mitologia germano-scandinavă erau păsările ființelor magice numite Huldra, personaje exclusiv feminine, foarte frumoase (dar care aveau coadă de vacă sau de vulpe – depinde de surse), care trăiau ascunse în pădurile din Scandinavia, și care aveau puteri supranaturale. În unele opinii, aceste ființe erau spiritele pădurii care puteau lua formă umană.

În cultura scandinavă erau simbolul echilibrului; penajul în alb-negru reprezenta echilibrul între energiile masculină și feminină.

În mitologia nordică erau asociate zeiței Skadi, zeița iernii.

În evul mediu, coțofana era considerată pasărea vrăjitoarelor sau a celor certați cu legea – poate pentru că are și obiceiul de a fura obiecte care lucesc (cercetătorii au descoperit că rar fură coțofenele astfel de obiecte). Probabil că era asociată cu hoții și cei puși pe rele și pentru că fură ouăle și puii din cuburile altor păsări – dar face asta în special primăvara, când trebuie să-și hrănească puii.

Înainte de apariția creștinismului coțofenele erau considerate, în general, a fi simbol al norocului. Reprezentanții Bisericii, însă, le-au asociat răului; ei considerau că acestea au fost singurele păsări care nu au jelit când Isus a fost răstignit. Într-o poveste se susține că nu sunt o specie originală, ci un hibrid între corb și porumbel și din moment ce sunt hibrizi nu au fost botezate, iar sufletele lor fiind impure e un motiv în plus de a le considera a fi de partea întunericului. Mai sunt și alte superstiții care au determinat oamenii să le portretizeze într-o lumină negativă – evenimente nefericite care au avut loc după ce au fost văzute, de exemplu – și se ajunsese până acolo că au fost vânate de-a lungul timpului până aproape de extincție.

Coțofenele, asociate cu oamenii care vorbesc prea mult, au ajuns să fie pictate într-o sală care e azi cea mai faimoasă din Passo Real (Palatul Național Sintra): Sala Coțofenelor”. Se spune că regele Ioan I al Portugaliei, atunci când a discutat cu o doamnă din înalta societate, a dat naștere unor zvonuri printre supușii săi; el a dat poruncă zugravilor să picteze coțofene (simbolizând pălăvrăgeala fără rost) pe întreg tavanul acelei săli din Palatul din Sintra – în acest mod, el făcea aluzie la faptul că limba trebuie ținută după dinți.

Coțofana ca simbol

Aceste păsări se prezintă, în general, în alb și negru, având și un simbolism dual: bine-rău.

În primul rând, coțofana simbolizează inteligența. Mai multe teste și experimente au dovedit că pot imita vorbirea umană, că știu să se joace, să lucreze în echipă, dar se și întristează. Din cauza naturii lor perspicace, coțofenele simbolizează și înșelăciunea (știu să păcălească alte animale), oportunismul, iluzia.

Sunt simbol al înșelăciunii poate pentru că distrug recoltele și ascund obiectele strălucitoare pe care le găsesc. Cercetătorii sunt de părere că nu prea des se întâmplă ca o coțofană să fure obiecte strălucitoare și atunci când o fac o fac pentru că le e frică de ele și le ascund, să nu le mai vadă niciodată.

Sunt asociate oportunismului poate pentru că au obiceiul să fure mâncare de la alte păsări, atacă pe neașteptate și uneori se năpustesc în grup asupra unei păsări singuratice.

Sunt simbol al iluziei, magiei, vrăjitoriei, dar care ar putea fi motivul pentru care e asociată iluziei, vrăjtoriei nu e prea clar.

Coțofana este și simbolul conștientizării de sine. Păsările din specia de coțofene eurasiatice se pot recunoaște în oglindă (la fel și unele ciori); în regnul animal, experimentele au arătat că doar câteva specii de maimuțe mari se recunosc în oglindă (cimpanzeii, de exemplu), elefantul asiatic, afalinul (delfin cu bot-gros sau „cu nasul ca o sticlă”), porcul și altele câteva; gorilele par a se recunoaște în oglindă doar parțial.

Coțofana ca totem

Totemul este un obiect care reprezintă un animal, o pasăre, o plantă etc. și care e folosit ca emblemă a unui grup (de exemplu: familie, popor, clan sau trib) și care amintește oamenilor de originea lor (sau de trecutul mitologic). În general, e folosit de grupuri mari, nu doar de o persoană dar pe la mijlocul secolului XX a luat ființă așa-numita mișcare New Age și unele persoane au ales să adopte un spirit personal (numit tot totem) – sub formă de animal, pasăre etc. - care are o însemnătate specială pentru ele și despre care au convingerea că le conferă putere, încredere. Totemul (spiritul) se manifestă atunci când omul se simte debusolat, când își pierde încrederea în sine. Persoana care are ca totem coțofana va învăța că există întotdeauna un mod de a face lucrurile, oricât de imposibil ar părea.

Coțofana ca animal spirit, călăuză spirituală

Despre animalul spirit se spune că este „ghid spiritual”; nu omul alege acest ghid, ci animalul alege omul, în funcție de „necesitățile omului” într-un moment sau altul. Într-o viață, un om poate avea mai multe „animale spirit” care vor să-l ajute, dar poate fi și numai unul.

Coțofana, ca ghid spiritual, îl ajută pe om să se adapteze ușor în diferite situații, îi „spune” că va găsi modalitatea de a obține orice, dacă vrea cu adevărat. Îi arată că bogăția materială nu este totul în viață: coțofana adună fel și fel de lucruri – unele de care nu are neapărată nevoie, și le ascunde. Ca ghid spiritual, coțofana îl învață pe om că e în regulă să-și urmeze pasiunile și să-și asume riscuri.

Oamenii care au spiritul coțofenei (ca totem sau ca ghid spiritual) sunt atrași de lumina reflectoarelor și le place atenția celorlalți, uneori făcând ceva doar pentru a atrage atenția (dar ceea ce fac vine mai mult din subconștient). Cei care aparțin grupului celor sub „semnul coțofenei” sunt deschizători de drumuri și nu se feresc de aventuri. Se avântă în luptă, dar știu să facă un pas înapoi pentru a analiza lucrurile. Coțofana se numără printre cele mai curajoase păsări.

Ca prieteni, acești oameni cred în „favoare contra favoare” și nu uită niciodată pe cei care i-au ajutat când au avut nevoie și vor întoarce ajutorul, oferind mult mai mult decât au primit.

Ca parteneri în dragoste, la început sunt magici (fermecători și atenți, grijulii), dar în timp (când se vor simți confortabil în relație) își vor arăta slăbiciunile și pot deveni o cu totul altă persoană; cine e gata să accepte această nouă persoană va avea mai mult decât un partener, va avea un paznic – în sensul pozitiv al termenului.

Sursa foto: Brașov, orașul sufletului meu.

Ziua Cucului. Buna Vestire. Blagoveştenia

Azi să nu munceşti prin casă pentru că e ziua cucului! mă întâmpină o vecină de dimineaţă, când plimbam câinele. Şi-apoi îmi spune “Bună dimineaţa!” M-a amuzat instantaneu şi, de curiozitate, am căutat (pe repede-înainte) să aflu ce-i cu ziua cucului. Ştiam - in adolescenţă - că atunci când cântă cucul află fetele şi băieţii când se vor căsători. Azi am aflat că trebuie să reciţi: “Cucule, voinicule, / câţi ani imi vei da / până mă voi mărita / însura?” N-a fost “nevoie” să recit pentru că nu-mi amintesc să fi auzit vreodată cucul cântând. Azi aflu că “zicerea” e valabilă numai in ziua de 25 martie. Deci: dacă pasărea va cânta după rostirea versurilor fata sau băiatul mai are un an până la căsătorie; dacă pasărea tace, căsătoria poate avea loc într-un timp mai scurt - şi dacă fata şi /sau băiatul nu au vârsta legală pentru căsătorie? Fetele vor tăia creanga pe care cucul a cântat şi o vor pune in scăldătoare, sperând ca băieţii să nu le ocolească - cam greu să afli craca pe care stătea cucul!

Cei necăsătoriți ascultă cântecul cucului pentru a afla când se căsătoresc – fiecare tril echivalează cu un an.

Cucul este unul dintre vestitorii primăverii şi, prin cântatul lui la date fixe marchează succesiunea echinocţiului de primăvară şi solstiţiului de vară. In preajma echinocţiului de primăvară sosesc rândunelele şi cucul începe a cânta. Prin cântecul lui, cucul mascul îşi marchează teritoriul.

Se spune că in Ziua cucului, la primul cântat al cocoşului trebuie să avem un ban in buzunar - se va înmulţi. Se mai spune că trebuie să aruncăm un bănuţ in direcţia din care se aude cântecul, să avem noroc tot anul. In cazul in care cântecul cucului ne surprinde posomorâţi şi / sau cu stomacul gol atunci lucrurile nu ne vor merge tocmai bine in anul respectiv - in astfel de cazuri se zice “te-a spurcat cucul”. Nu e bine să avem astfel de gânduri - pasărea e lăsată de Dumnezeu, nu face rău omului; sunt convinsă că-s mulţi oameni care au auzit, in copilărie, cucul cântând (sau nu l-au auzit) şi-au ajuns la bătrâneţe, şi-au avut parte de împliniri, de căsătorie şi de ce-or mai fi vrut ei.

Strămoşii erau de părere că de existenţa acestui vestitor al primăverii, cucul, sunt legate viaţa şi sporul de muncă al oamenilor, şi mai credeau că prevestea şi moartea; dacă era auzit pe neaşteptate cântecul său, in spatele unui om - acest om trebuia să cânte: "Cucu-n spate mi-a cântat/ şi moartea m-a săgetat!" Un alt obicei vechi spune că trebuie numărat de câte ori îşi cântă cucul numele, să află curioşii câţi ani mai au de trăit.

Nu ştiam că e Buna Vestire azi, dar ştiu că există această sărbătoare şi se referă la vestea dată de Arhanghelul Gavriil (Gabriel) Fecioarei Maria despre faptul că va naşte pe Fiul lui Dumnezeu. Pornind de la Ziua cucului am aflat că azi e sărbătoare mare. Dintre sărbătorile dedicate Maicii Domnului, Buna Vestire este prima confirmată in documente; la început nu avea o dată fixă.

Prin urmare, dacă tot am făcut o cercetare, am adunat aici unele obiceiuri, superstiţii legate de această zi.

Buna Vestire sau Blagoveștenia este una dintre cele patru mari sărbători închinate Maicii Domnului. E sărbătorită cu nouă luni înainte de Crăciun, momentul nașterii lui Isus. 

Superstiții despre vreme de Buna Vestire

Dacă timpul va fi frumos, tot anul va fi bun și frumoasă va fi vremea și de Paște. Dacă se află frunza verde, anul va fi cu belșug; dacă e ceață, primăvara va fi plăcută, călduroasă, cu puține zile mohorâte.

Tradiții și superstiții de Buna Vestire

De Buna Vestire oamenii nu au voie să se certe. Cearta se consideră a fi un păcat, iar cine-l săvârşeşte in această zi va avea necazuri tot anul. Cel care gustă peştele in această zi de sărbătoare se va simţi tot anul ca peştele in apă. Unii pescari consideră ca de aruncă mămăligă in apa, in Ziua cucului, vor muri peştii.

De Buna Vestire nu e bine să ieșim din casă flămânzi sau fără bani în buzunar.

In Transilvania şi Banat, la Blagoveştenie (termenul slav pentru Buna Vestire), se obişnuia purificarea spaţiilor, se efectuau acte de alungare a şerpilor de pe lângă casă, a insectelor şi a omizilor din livezi, prin afumarea cu tămâie şi cârpe arse a cladirilor, curţilor, oamenilor şi vitelor. Pentru alungarea spiritelor rele se produceau zgomote - in Transilvania se lega un clopoţel la picior, in Banat se loveau fiare. Se aprindeau focuri in grădini şi livezi, se scoteau din lăzi straiele şi ţesăturile pentru a fi aerisite. Pentru fertilitate, se stropeau rădăcinile prunilor cu ţuică, alţi pomi fructiferi erau “ameninţaţi” cu securea sau toporul că vor fi tăiaţi dacă nu dau rod bogat. In Maramureş, gospodarii adună de prin curte lucrurile care nu mai sunt de folos şi le dau foc - ritualul e numit “Noaptea Focurilor”, şi durează până la miezul nopţii şi chiar mai mult. In Moldova, Bucovina, ziua de Blagoveştenie era considerată neprielnică pentru rodul păsărilor, animalelor şi plantelor - nu se puneau cloştile, se credea că din ouăle ouate in această zi nu ies pui sau ar putea ieşi cu două capete sau cu patru picioare; nu se semăna porumb, se opreau morile de apă ş.a.. In vest, însă, pomii erau altoiţi.

Ciobanii se urcau pe stogurile de fân și amenințau iarna cu topoarele, crezând că în felul acesta primăvara va sosi mai repede.

Femeile aprindeau focuri în fața casei, punând alături de foc o cofiță cu apă pentru ca îngerii păzitori să vină să se încălzească și să-și potolească setea.

Se scoteau și stupii de la iernat - erau trecuți pe deasupra unui foc, pentru purificare, se afumau și se stropeau cu agheasmă pentru a fi încărcați de fertilitate și de fecunditate și pentru a fi apărați de luarea manei.

Am descoperit şi o legendă (pe romaniaregional.ro). Cucul mascul, se zice, a descoperit ce ştia tot satul: că-i e necredincioasă perechea. Supărat, o părăseşte şi-i spune să-l caute, să-l strige, între Blagoveştenie şi Sânziene - şi ei nu-i mai tace gura de la echinocţiul de primăvară până la solstiţiul de vară.

In cântecele de dor şi jale cucul simbolizează nefericirea, despărţirea, singurătatea.

Pasărea Phoenix. Bună dimineața, Soare!

Legenda acestei păsări mitice este cunoscută din antichitate și circulă în mai multe variante în cultura multor popoare.

Pasărea Phoenix (sau Phoinix) este o creatură care trăiește cel puțin 500 de ani (în alte variante trăiește 1000 de ani sau chiar 97.200 de ani). Penele ei sunt descrise, în general, ca fiind roșii, purpurii, aurii și se hrănește cu rășini și semințe de plante aromatice. Potrivit legendelor grecești, Phoenix trăiește în Arabia, într-un loc răcoros unde, în fiecare dimineața în zori, chiar și zeul Soare își oprește carul său de foc și ascultă cântecul minunat al păsării Phoenix.

Este un simbol universal al soarelui, renașterii, învierii și nemuririi, un simbol al vieții după moarte. Despre această pasăre legendară se credea că moare periodic în flăcările produse chiar de ea, pentru a renaște apoi din propria cenușă. A fost legată și de venerarea unui soare necruțător sau de zeități ale soarelui precum zeul mexican Quetzalcoatl.

În Arabia era numită Simorg, Huma o numeau perșii, în India se numea Semendar (sau Garuda, în sanscrită). Anticii egipteni o numeau Benu (Bennu) și o asociau inundației Nilului și cu începutul creației, marcând începutul Timpului (ben-ben) - Benu a adus timpul și diviziunile sale: ore, zile, nopți, săptămâni, ani; apoi a fost considerată manifestarea reînvierii lui Osiris. Chinezii îi spun Feng Huang - fiind un simbol al înaltei virtuți și al grației, al puterii și prosperității; desenată pe ușile caselor reprezintă loialitatea și cinstea celor care locuiesc acolo - în Tibet fiind numita Garuda (pasărea vieții), iar japonezii o numesc Ho-Oo (sau Hou-Ou), Ho fiind mascul și Oo fiind femelă. În iudaism e cunoscuta ca Milcham or Chol - legenda spune că Eva, când a fost tentată de șarpe, în Grădina Edenului, să guste din fructul cunoașterii s-a străduit să convingă și celelalte ființe de acolo să facă la fel: numai Chol a rezistat tentației.
Pentru alchimiști pasărea Phoenix simboliza distrugerea și crearea de noi forme pe parcursul către țelul final: piatra filozofală.

Pasărea Phoenix a devenit un simbol pentru supraviețuire, răbdare, putere și într-o destul de mare măsură, un simbol al victoriei.

În general, este considerată regele păsărilor. Cea mai timpurie referință la Phoenix a fost făcută de Hesiod, în secolul 8 î.H, dar o referire mai detaliată apare la Herodot din Halicarnas, istoricul din secolul 5 î.H.

Unele legende spun că nu poate exista decât o pasăre Phoenix într-o perioadă. Când simte că e timpul să moară, pasărea Phoenix își construiește un rug funerar, cu surcele din plante aromatice și condimente, cum ar fi smirna și asteapta în acel cuib prima rază de soare care va aprinde rugul. După trei zile renaște, ridicându-se din mijlocul flăcărilor. Noul Phoenix adună cenușa predecesorului său într-un ou din smirnă - spune legenda arabă - și o duce la Heliopolis, orașul Soarelui, unde o arde pe altarul zeului Soare.

Clement din Roma a fost primul creștin care, la sfârșitul secolului I e.n., a interpretat mitul Phoenix ca o alegorie a învierii și a vieții după moarte. De asemenea, Phoenix a fost comparată cu nemuritoarea Roma și imaginea păsării apare pe monedele din perioada de sfârșit a Imperiului Roman, ca un simbol al Orașului Etern.

Cercetătorii au încercat o explicație a originii legendei acestei păsări. Și-au imaginat, între altele, că un negustor a cumpărat o pasăre viu colorată de prin Asia și pentru a-i crește prețul a inventat o poveste fabuloasă despre puterile magice ale vietății. Poate că cineva a văzut un păun strălucind în lumina apusului de Soare și și-a imaginat că pasărea ar fi ieșit din foc. Poate un vultur care se rotea la înălțime strălucea în razele Soarelui. Alții sunt de părere că este vorba despre corbi sau ciori, știindu-se că aceste păsări pot să stea pe suprafețe fierbinți, cum ar fi cenușa rămasă în urma unui incendiu, fâlfâindu-și aripile, probabil pentru a se răcori. De ce stau pe aceste suprafețe nimeni nu știe: poate pentru că le place căldura sau, poate, astfel scapă de acarieni. Văzând astfel de păsări, cei care n-au mai vâzut până atunci corbi, și-au putut imagina cu ușurință că pasărea își ia zborul din flăcări, din cenușă. Lumina apusului sau doar reflectarea luminii jarului în penele negre și lucioase putând să le fi creat iluzii optice.

Buna dimineata, Soare! jocul inițiat de Iulisa, la care găsiți tabelul pentru înscriere.

Legenda monogamiei porumbelului

A trăit cândva, în vremuri ce scapă amintirii, un tânăr viteaz și chipeș războinic căruia îi plăcea să vâneze și colinda pădurile în căutarea animalelor. În una dintre zile a ajuns în apropierea unui lac și, spre marea lui surprindere, a văzut o preafrumoasă fată care conducea o barcă pe oglinda clară a apei. Războinicul s-a îndragostit pe loc și deseori revenea pe malul acelui lac să o revadă pe frumoasa stăpână a inimii lui, dar din acea zi nu a mai văzut decât unduirile apei. Trist, a cerut sfatul unei vrăjitoare.

- N-o vei mai vedea niciodată - i-a spus aceasta - dacă nu vei fi de acord să te transformi în porumbel.

- Vreau doar să o văd din nou! a insistat tânărul războinic.

- Dacă te voi transforma în porumbel nu-ți vei mai recăpăta niciodată forma umană - l-a avertizat vrăjitoarea.

- Vreau să o văd din nou!

- Dacă aceasta e dorința ta, așa să fie!

Văzând hotărârea tânărului îndrăgostit, vrăjitoarea a înfipt un ghimpe în gâtul tânărului și pe loc acesta s-a transformat în porumbel. Imediat și-a luat zborul deasupra lacului vrăjit și curând a văzut-o pe frumoasa care-i cucerise inima. Incapabil să se mai abțină, s-a aruncat la picioarele ei și a început să gângurească. Fata l-a luat în brațe și a început să îl mângâie cu dragoste. Mângâindu-l, i-a scos - fără să vrea - ghimpele pe care îl avea înfipt în gât. Imediat, porumbelul și-a înclinat capul și a murit. Văzând aceasta, foarte tristă, fata a înfipt acel ghimpe în gâtul ei și pe loc s-a transformat într-o frumoasă porumbiță. Începând din acea zi ea plânge moartea frumosului ei războinic porumbel.

De atunci, porumbeii plâng la moartea perechii și rămân singuri până la sfârșitul vieții.

(De la lume adunate și înapoi la lume date)

Nota: se pare ca legenda nu "corespunde" porumbeilor; cunoscatorii afirma ca porumbeii isi gasesc alta pereche atunci cand e cazul. (vedeti in comentarii).