3 dec. 2017

Nicolae Labiş, buzduganul unei generaţii

Nicolae Labiş s-a născut in 2 decembrie 1935, in Poiana Mărului, azi jud. Suceava. Clasele primare le-a urmat la şcoala din satul natal, sub îndrumarea mamei, care era învăţătoare. De copil compune poezii şi poveşti. Când tatăl pleacă pe front (in al doilea război mondial) familia se refugiază într-un sat de lângă Câmpulung-Muscel; in mai 1945 familia se reuneşte şi se stabileşte la Mălini, in Moldova.
Debutează la ziarul Zori noi din Suceava (1950), dar adevăratul debut îl consideră a fi cel din 1951, la Viaţa românească, unde i-a fost publicată poezia Gazeta de stradă.
Urmează cursurile Şcolii de Literatură “Mihai Eminescu” din Bucureşti şi după absolvire devine redactor la Contemporanul, apoi la Gazeta literară. Se înscrie la Facultatea de filologie (Bucureşti) dar abandonează cursurile după un semestru (1954). Colaborează susţinut la Viaţa românească, Iaşul literar, Gazeta literară şi altele. Debutul editorial are loc in anul 1956, cu “Primele iubiri”. Pregăteşte pentru tipar volumul Lupta cu inerţia, care va apărea postum pentru că Nicolae Labiş moare, la 21/22 decembrie 1956, in urma unui accident de tramvai. Dispariţia prematură şi autenticitatea discursului său liric au facut curând din Nicolae Labiş un simbol al poeziei noi, al cărei proces de regenerare l-a declanşat. Criticul Eugen Simion l-a numit “buzduganul unei generaţii”.
₪₪₪
Aproape toţi tinerii visează “dreptate socială” şi se agaţă de ceea ce li se pare că se potriveşte cu gândurile lor, cu visurile lor şi învaţă din mers cum e cu una sau cu alta. Nicolae Labiş a cochetat, şi el, cu doctrina comunistă – a închinat comunismului câteva poeme – dar mai apoi, se pare, şi-a schimbat calea, spre nemulţumirea comuniştilor care-l apreciau.

Poezia “Omul comun” poate fi considerată drept piatra unghiulară a poeticei lui. De aici porneşte şi se desface principalul ei evantai tematic, din imaginea dublată a copilului şi adolescentului, greu de recunoscut şi totuşi aceeaşi fiinţă. Poemul insinuează tema degradărilor treptate ale idealului in real, relaţie nu identică, de natură conceptuală, ci prototipul evenimentului sufletesc, cu atât mai obsedant, chinuitor, in poezia lui Nicolae Labiş, cu cât tărâmul experienţei este exclusiv al propriilor trăiri şi reacţii.
(din Scriitori români, autori: colectiv; Ed Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1978)

In ceea ce mă priveşte, când spun “Nicolae Labiş” mă gândesc la poemul său “Moartea căprioarei”. Când am citit poezia prima dată – pentru că am fost obligată, la şcoală – mi s-a făcut rău, la propriu. Am plâns in hohote la unele poezii aşa-zise pentru copii – cum ar fi “Gândăcelul”, scrisă de Elena Farago – dar “Moartea căprioarei” mi-a făcut râu. De atunci am mai citit despre acest poem, dar evit să citesc versurile… Poate că impresia ar fi alta, nu ştiu, dar prefer să nu aflu.

In “Moartea căprioarei” reiese şi mai evidentă ideea că, din companion al animalelor, de pe tărâmul idealului, fiinţa umană – in general – “devine vânător crud” pe măsură ce trece timpul, omul devenind “lucid in faţa tăişului ascuţit al raporturilor vitale” (op.citată).

Nicolae Labiş ar fi putut concura cu Eminescu? Nu vom şti niciodată. Poeziile lui sunt tragice, in cea mai mare parte. Opera i-a fost influenţată de Rimbaud, de Eminescu, de Ion Brad şi de Ion Pillat, de Esenin (o spun alţii, eu nu pot avea asemenea certitudini) şi de cine mai ştie cine, pentru că aşa se întamplă in general cu cei mai mulţi poeţi tineri şi foarte tineri. Cei care l-au cunoscut l-au apreciat, ca om şi ca poet. 

Poiana primei amintiri                                                
Revăd din nou poiana primei amintiri
Copilul care am fost eu spre mine vine, 
Vorbeşte rar muşcându-şi buzele subţiri...
- Îmi placi. Dar eu am să devin mai bun ca tine...


Şi mă priveşte cu o candidă trufie, 
În jur se leagănă-al pădurii verde cerc, 
Mă simt pătruns de-o-nlăcrămată duioşie
- Copil prostuţ, tu oare crezi că eu nu-ncerc?
(din Lupta cu inerţia)


10 comentarii:

  1. Spun si eu ca si tine! Cand zic Nicolae Labis ma gandesc la "Moartea caprioarei" si ca si tine, am fost oripilata cand am citit poezia lui prima data! Desigur ca si "Gandacelul" a si-a luat portia de lacrimi dar "El Zorab" de George Coşbuc ma facut sa jelesc cateva zile...
    Sa revin la Nicolae Labis. Nu a fost poetul meu preferat, desi asa cum stii pe Bacovia nu l-am lasat din mana! Dar Labis ... nu! Si sa-l mai si ridicam la nivelul lui Mihai Eminescu, îmi pare un pic exagerat!

    Iti doresc un bun început în noua saptamana si un decembrie cu bucurii!
    Pupici! <3

    RăspundețiȘtergere
  2. Si poeziile sunt triste, dar povestile sunt...de speriat! Cum sa ii explici unui copil ca pe degetica voiau sa o marite, cu forta, cu un broscoi ori ca vanatorul trebuia sa se intoarca la mama vitrega cu inima Albei-ca-zapada.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. imi vine sa râd ca mereu imi amintesc ca un coleg de serviciu pe care parintii l-au botezat Wolf (deci Lup), ne-a povestit ca bunica lui când ii povestea Scufita Rosie, nu zicea despre "lupul cel rau" ci despre "un câine râu" ☺☺☺

      Ștergere
  3. ?????

    Copiii sunt prea mici, prea fragili, prea sensibili ca sa-si forteze imaginatia astfel!

    RăspundețiȘtergere
  4. mie mi-a placut mereu Labis. Bineînteles si Eminescu. Insa marea mea dragoste a fost si va ramane Nichita Stanescu.
    Diana draga, ma bucur mult ca scrii astfel de articole - atât de bine face sa ne reîmprospatam din când în când memoria cu date biografice ale marilor scriitori, poeti, inventatori sau politicieni români. Si ce frumos este ca provoci mici discutii, prin care iata, noi bloggerii ne cunoastem mai bine intre noi, ne descoperim dispozitii sai înclinatii comune.
    Trimit ganduri bune pentru un nou inceput de saptamana :-* pupici de la trio, pentru trio <3

    RăspundețiȘtergere
  5. Dar povestile cu zmei erau mai bune? Prima mea carte a fost de Contesa de Segur.
    Labis macar se raporta la viata asa cum e ea.

    RăspundețiȘtergere
  6. ... Nu citisem postarea asta...
    Poate sa ti se para ciudat, dar niciodata nu am facut o ierarhie intre poetii sau scriitorii romani. Eminescu este un fel de simbol, dar nu i-am raportat pe ceilalti la el. De ce asa? Nici eu stiu prea bine, poate sa fie ceva din lectiile de lb. romana din scoala generala, unde profesoarele de romana aveau un fel de a preda special. Scrierile lui Eminescu, Labis, Nichita, Sorescu, Cosbuc, Arghezi, Alecsandri... mi s-au parut oricum deosebite si rezonante pe anumite paliere de crestere.
    Nu tin minte sa le fi translatat in viata reala ca trairi. Daca e sa compar cu ceva e ca si cum te-ai arunca intr-o mare cu valuri. Valurile ca atare pot fi periculoase, dar oare te gandesti la asta cand le vezi atat de frumoase? Incercam sa ma detasez de emotia subiectului, pentru ca altfel ma distantam de frumusetea textului. Poate nu a fost prea coerent ce am spus, dar cred ca ai inteles ideea...

    Multumesc pentru subiect, Diana draga! Pupici!

    ps. Citatele le voi citi spre seara...

    RăspundețiȘtergere
  7. A fost o forță a literaturii noastre(mai este încă, dar nu a ajuns la apogeul carierei sale curmată prea curând), iar dacă ar mai fi trăit... cine știe?!?
    Interesantă alegerea subiectului și poezia... neștiută până acum, de mine. :D Să ai o zi frumoasă, Diana! :)

    RăspundețiȘtergere
  8. Copilăria și adolescența mi-au fost marcate oarecum de destinul tragic al acestui poet tânăr și foarte talentat. Am trăit aproape de meleagurile lui natale, eu fiind fălticeneancă , deci aproape de Mălini, poiana Mărului.

    RăspundețiȘtergere
  9. există o paletă atât de largă şi atât de diversă de poeţi în literatura română... consider că fiecare a avut şansa dată de Dumnezeu de a scrie poezii
    cu mai mult sau mai puţin talent ! noi avem obiceiul de a stabili ierarhii printre poeţi ! dar bucuria lor cea mai mare era ca poeziile lor să fie citite! exact ca şi un pictor care nu pictează pentru a fi situat la o anume cotaţie, ci pentru ca picturile lui să fie admirate !
    dacă stau şi mă gândesc câte poezii am citit în viaţa mea, îmi aduc aminte cât de mult m-am întristat sau înveselit citindu-le !
    şi pe mine m-a impresionat atât de mult ''Moartea căprioarei'' că de atunci nu am mai putut să-i suport pe vânători !!!
    interesantă postare ai realizat ! este bine că ţi-ai adus aminte şi de Labiş, un poet valoros dar care a avut o viaţă atât de scurtă !
    îţi doresc, cu drag, o seară cât mai plăcută !
    pupic !

    RăspundețiȘtergere