Când teoria te loveşte in moalele capului

Mare parte din viaţă cam toţi filosofăm despre una-alta, de genul “suntem datori c-o moarte”, “ce se naşte moare”, “boala trebuie s-o înfrunţi” şi muuuulte-multe altele de gen. Şi la un moment dat: poc! Teoria te pocneşte in moalele capului ca şi cum ţi-ar spune, cu ironie: “du-o p’asta! şi pe-asta!” Cel aflat pe jumătate in braţele morţii începe să plângă că mai vrea viaţă; altul tresare când sună telefonul, să nu afle alte veşti rele. Unii au tendinţa de a evita cunoscuţii pe stradă, să nu afle de râu… Dar veştile rele vin şi tot vin… Cutare şi-a rupt o mână, cutare şi-a rupt un picior, cutare şi-a luxat nu stiu ce, cutare şi-a rupt şi celălalt picior, lui X i-au pus greşit oasele in ghips şi i le-au rupt iar, cutare s-a procopsit in spital cu bacteria cutărică… A murit cutare, şi a murit cutare, şi cutărică s-a îmbolnăvit…

Le primeşti pe toate şi încerci să le faci faţă, dar nu-ţi mai iese, pentru că nu ai nici o clipă de răgaz, să-ţi recapeţi măcar o brumă de echilibrul psihic. La un moment dat ai senzaţia că ai devenit imun şi orice veste ai primi te va lăsa rece (uneori, la propriu)… De fapt, nu eşti imun, ci doar “anesteziat” – te laşi purtat de val şi nu mai speri nimic, nu-ţi mai doreşti nimic; poate doar să înceteze relele îţi mai doreşti, dar relele nu se sfârşesc decât după ce nu mai eşti... Îţi spune cineva: “fericiţi sunt cei care plâng pentru că…” Şi teoria te loveşte in moalele capului. Nu poţi auzi aşa ceva atunci. Teoretic e in regulă, dar cum s-o trăieşti? Oh, da! Te pufneşte râsul. Sufletul îţi plânge cu lacrimi de sânge şi (încerci să) te întrebi cum ai putea fi fericit pentru că plângi cu lacrimi cât pumnul… Într-o altă lume, poate, dar nu aici, unde vezi cum suferă cei de lângă tine…

Suferinţa face parte din viaţă, trebuie să acceptăm ceea ce nu putem schimba, să alegem să nu suferim… A suferi sau a nu suferi e o alegere – zic unii. Sunt teorii ce lovesc in moalele capului. Când simţi că a căzut cerul pe tine te uiţi, năuc, la cei care-ţi vorbesc “din cărţi” şi nu eşti sigur dacă râd de tine sau doar atâta pot.

Ah, teoria! Cei mai mulţi reuşim, la un moment dat, să depăşim clipele grele, dar câte răni nu vor apuca să se cicatrizeze in inima noastră? Una este să rosteşti ceva şi cu totul alta este să simţi, să… practici, cum s-ar spune. Nu-i suficient doar să-ţi spui, oricât de mult repeţi… Cu simţitul e mai greu. Avem impresia că reuşim, la un moment dat – şi chiar reuşim, dar nu pentru că ştim teoria şi-o aplicăm, ci pentru că aşa e creierul nostru: uită, diluează durerea sufletească, ne ajută să ne obişnuim cu o stare, s-o acceptăm, altfel spus – şi nu e o chestiune de voinţă. E bine ca, măcar, să nu ne agăţăm de suferinţă atunci când creierul o “diluează”… Şi e bine să nu luăm hotărâri definitive pentru probleme temporare… Măcar atâta să nu facem: să nu luam hotărâri drastice atunci când suntem trişti sau furioşi – mai ales când suntem furioşi... pe viaţă! Cum să fie cineva furios pe viaţă? Viaţa este şi atât. In momentul in care tu arunci pământ in groapa celui drag altul joacă la nunta dragului său. Că suntem trişti acum nu e din vina vieţii… Timpul ne îmbătrâneşte; cu cât ajungem mai bătrâni cu atât înseamnă că avem o viaţă mai lungă, dar unii devin, cumva, mai indiferenţi la ceea ce se întâmplă. Îi văd pe alţii trecând prin ce au trecut şi ei cândva. Ar trebui să le spună adevărul, nu platitudini de genul “aşa e viaţa”; ar trebui să le spună: “durerea nu trece, te obişnuieşti să trăieşti cu ea”.

Ce faci cu teoria când starea de spirit nu te ajută deloc, când eşti rânit, aproape sfârşit, când orice zâmbet provoacă sufletului dureri cumplite? Continui să zâmbeşti, pentru a nu umbri zilele unora, pentru a nu-i dezechilibra şi mai mult pe alţii… Aşa reuşesc să facă unii… Dar sunt şi cei care nu reuşesc. Cum îi ajută teoria pe aceştia? Cum îi ajuţi să înţeleagă că dracu’ nu e chiar aşa de negru? Pentru ei, teoria e frecţie la picior de lemn.

Cred că acelora care au inventat “teoriile zen” le lipseşte ceva esenţial: empatia. Nu poţi trece senin prin viaţă neatins de durerea celor dragi, de suferinţele proprii dacă ai toate ţiglele pe casă.  Zic şi io…