6 feb. 2018

Când teoria te loveşte in moalele capului

Mare parte din viaţă cam toţi filosofăm despre una-alta, de genul “suntem datori c-o moarte”, “ce se naşte moare”, “boala trebuie s-o înfrunţi” şi muuuulte-multe altele de gen. Şi la un moment dat: poc! Teoria te pocneşte in moalele capului ca şi cum ţi-ar spune, cu ironie: “du-o p’asta! şi pe-asta!” Cel aflat pe jumătate in braţele morţii începe să plângă că mai vrea viaţă; altul tresare când sună telefonul, să nu afle alte veşti rele. Unii au tendinţa de a evita cunoscuţii pe stradă, să nu afle de râu… Dar veştile rele vin şi tot vin… Cutare şi-a rupt o mână, cutare şi-a rupt un picior, cutare şi-a luxat nu stiu ce, cutare şi-a rupt şi celălalt picior, lui X i-au pus greşit oasele in ghips şi i le-au rupt iar, cutare s-a procopsit in spital cu bacteria cutărică… A murit cutare, şi a murit cutare, şi cutărică s-a îmbolnăvit…
Le primeşti pe toate şi încerci să le faci faţă, dar nu-ţi mai iese, pentru că nu ai nici o clipă de răgaz, să-ţi recapeţi măcar o brumă de echilibrul psihic. La un moment dat ai senzaţia că ai devenit imun şi orice veste ai primi te va lăsa rece (uneori, la propriu)… De fapt, nu eşti imun, ci doar “anesteziat” – te laşi purtat de val şi nu mai speri nimic, nu-ţi mai doreşti nimic; poate doar să înceteze relele îţi mai doreşti, dar relele nu se sfârşesc decât după ce nu mai eşti... Îţi spune cineva: “fericiţi sunt cei care plâng pentru că…” Şi teoria te loveşte in moalele capului. Nu poţi auzi aşa ceva atunci. Teoretic e in regulă, dar cum s-o trăieşti? Oh, da! Te pufneşte râsul. Sufletul îţi plânge cu lacrimi de sânge şi (încerci să) te întrebi cum ai putea fi fericit pentru că plângi cu lacrimi cât pumnul… Într-o altă lume, poate, dar nu aici, unde vezi cum suferă cei de lângă tine…
Suferinţa face parte din viaţă, trebuie să acceptăm ceea ce nu putem schimba, să alegem să nu suferim… A suferi sau a nu suferi e o alegere – zic unii. Sunt teorii ce lovesc in moalele capului. Când simţi că a căzut cerul pe tine te uiţi, năuc, la cei care-ţi vorbesc “din cărţi” şi nu eşti sigur dacă râd de tine sau doar atâta pot.
Ah, teoria! Cei mai mulţi reuşim, la un moment dat, să depăşim clipele grele, dar câte răni nu vor apuca să se cicatrizeze in inima noastră? Una este să rosteşti ceva şi cu totul alta este să simţi, să… practici, cum s-ar spune. Nu-i suficient doar să-ţi spui, oricât de mult repeţi… Cu simţitul e mai greu. Avem impresia că reuşim, la un moment dat – şi chiar reuşim, dar nu pentru că ştim teoria şi-o aplicăm, ci pentru că aşa e creierul nostru: uită, diluează durerea sufletească, ne ajută să ne obişnuim cu o stare, s-o acceptăm, altfel spus – şi nu e o chestiune de voinţă. E bine ca, măcar, să nu ne agăţăm de suferinţă atunci când creierul o “diluează”… Şi e bine să nu luăm hotărâri definitive pentru probleme temporare… Măcar atâta să nu facem: să nu luam hotărâri drastice atunci când suntem trişti sau furioşi – mai ales când suntem furioşi... pe viaţă! Cum să fie cineva furios pe viaţă? Viaţa este şi atât. In momentul in care tu arunci pământ in groapa celui drag altul joacă la nunta dragului său. Că suntem trişti acum nu e din vina vieţii… Timpul ne îmbătrâneşte; cu cât ajungem mai bătrâni cu atât înseamnă că avem o viaţă mai lungă, dar unii devin, cumva, mai indiferenţi la ceea ce se întâmplă. Îi văd pe alţii trecând prin ce au trecut şi ei cândva. Ar trebui să le spună adevărul, nu platitudini de genul “aşa e viaţa”; ar trebui să le spună: “durerea nu trece, te obişnuieşti să trăieşti cu ea”.
Ce faci cu teoria când starea de spirit nu te ajută deloc, când eşti rânit, aproape sfârşit, când orice zâmbet provoacă sufletului dureri cumplite? Continui să zâmbeşti, pentru a nu umbri zilele unora, pentru a nu-i dezechilibra şi mai mult pe alţii… Aşa reuşesc să facă unii… Dar sunt şi cei care nu reuşesc. Cum îi ajută teoria pe aceştia? Cum îi ajuţi să înţeleagă că dracu’ nu e chiar aşa de negru? Pentru ei, teoria e frecţie la picior de lemn.
Cred că acelora care au inventat “teoriile zen” le lipseşte ceva esenţial: empatia. Nu poţi trece senin prin viaţă neatins de durerea celor dragi, de suferinţele proprii dacă ai toate ţiglele pe casă.  Zic şi io…

8 comentarii:

  1. "Oamenii trebuie să înţeleagă că nimeni nu trişează. Uneori câştigăm, alteori pierdem. Nu aştepta să ţi se dea ceva înapoi. Nu aştepta să ţi se reconoască efortul, să ţi se descopere geniul, să ţi se înţeleagă iubirea. Încheie nişte etape. Nu din orgoliu, nu din neputinţă sau mândrie, ci pur şi simplu pentru că acel lucru nu se mai potriveşte în viaţa ta. Închide uşa, schimbă discul, fă curat în casă, şterge praful. Încetează să mai fii cine erai şi transformă-te în cine eşti!" – Paulo Coelho
    Ce faci cu teoria când starea de spirit nu te ajută deloc ? Treci pe Prozac! 😅
    Scrii că acelora care au inventat “teoriile zen” le lipseşte ceva essential ... Pai cum sa nu le lipseasca? Nu-si cunosc nici macar vecinii ... Parintii lor? ... sunt ok la casa de batrani pentru ca ei fac cariera scriind "teoriile zen"! Empatia? Ce e aia? Persoane dragi? Ah, ti-am zis ca sunt ok, sunt îngrijiti la azil! Stii de cine îsi fac griji? De caine! Angajeaza personal care sa-l scoata la plimbare de 4 ori pe zi (o idee excelenta de altfel, merita saracul animal) dar parintele din azil ... iese afara o data la 3 zile ptr ca s-au facut restructurari la azil! Asta e!!!

    O noapte linistita îti doresc! Pupici!

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. :) Prozac a fost interzis. S-a constatat ca un tratament pe termen lung ii determina pe oameni la... sinucidere (cazul cel mai grav).
      *
      Si cel care este exact ceea ce pare a fi, care este cine este, ce face? :) Empaticii, cred, au nevoie de o forma de "protectie". Nu-mi imaginez cum ar putea acestia sa incheie niste etape.
      Ma amuzi; stii sa spui adevarul astfel incat sa sune hazliu! :)) Auzi! Isi trimit parintii la azil si se imbogatesc (fac cariera) scriind "teoriile zen". Mult adevar, in prea multe cazuri, din pacate, dar... poate ca asa trebuie sa fie si nu stim noi. Oh, nu! Nu poate fi asa! Uneori, poate, e bine sa fie solicitat un ajutor de specialitate pentru parinti, dar nu pentru cei care sunt independenti fizic. Oooo... cati am vazut internati numai pentru ca nu aveau copiii loc de ei... :( Am cativa saci cu astfel de intamplari.
      Si eu iubesc cainii - animalele, in general - dar nu as putea pune nici macar semnul egal intre om si caine, dar sa-l pun mai presus de om, mai ales de un om drag!
      Sunt momente in care optimismul o ia la fuga de la mine. Incotro aluneca, oare, oamenii?!

      Multumesc, Ella draga! Noapte linistita iti doresc sa ai, si cat mai departe relele de tine sa fie! Pupici! <3

      Ștergere
    2. se mai zice si "ferice de cei saraci cu duhul" ☺ aceia traiesc fiecare zi asa cum vine si nu se gândesc la ce vor avea de infruntat mâine... habar nu au de teorie si practica, nu stiu nici sa filozofeze. Sunt fericiti? Raspunsul care se potriveste? "Totul este relativ"! ☺☺☺
      În alta - se mai zice ca "orice sut în fund, este un pas înainte" Cu alte cuvinte, daca ai senzatia ca de ceva timp bati pasul pe loc si nu reusesti nici un progres, doreste-ti un sut în fund! ☺☺☺
      Noapte buna Diana draga! xoxo

      Ștergere
    3. Indraznesc sa afirma ca, din fericire!, totul este relativ. :) Toate vin si trec, lasa cicatrice sau praf de stele... :)
      Intre cei care nu filosofeaza sunt cei (si) dintre cei care sunt doborati (filosofia le-ar fi putut fi utila la acel moment) si cei care calca peste cadavre fluierand, ridicand din umeri si spunand" "asa e viata" - au dreptate, dar nu toti suporta sa auda aceste cuvinte in momente de rascruce.

      Multumesc, Carmen draga! Zi minunata iti doresc sa ai!
      Imbratisari si pupici, cu drag, de la trio pentru trio! <3

      Ștergere
    4. Mea culpa! Nu-I mai zice Prozac ... ci Fluoxetine sau Citalopram ... sau ... not funi! Am experienta lor! :(((

      Ștergere
    5. Ups. Categoric ca nu e amuzant. Sper sa nu mai fie vreodata nevoie de asa ceva... Ce prostii scriu! Nu stiu ce sa zic... :(
      Cand aveam vreo 20 de ani medicul mi-a recomandat si mie ceva de genul (motive ar fi fost, pentru ca ma daduse viata cu capul de... toti peretii) dar am refuzat categoric. Salvarea mea, atunci, au fost tigara si motocicleta.

      Ștergere
  2. da, cam aşa este sau, mai bine zis, aşa se vorbeşte !
    şi eu am trecut şi trec prin multe dar a trebuit să mă văicăresc cât mai puţin posibil şi să acţionez, din plin şi la momentul potrivit ! bineînţeles că nu am fost de la început aşa dar, treptat, am descoperit ''lecţia de viaţă''... la început m-a ajutat ... tricotatul !

    RăspundețiȘtergere
  3. N-as vrea sa intru cu bocancii in...E drept ca te mai cuprinde o unda negativa,dar tot in sufletul tau e speranta si credinta si curajul...
    Da,se pune intrebarea omenire,incotro?
    Iti doresc,draga Diana,sa-ti descretesti fruntea !

    RăspundețiȘtergere