Am citit un text in care
este vorba despre un adult care ne impartaseste binefacerile invataturii
religioase - pe care nu le neg, nu le minimalizez, dar vreau sa se stie (daca
mai e cazul) ca nu este o regula si nu trebuie sa fie o regula. Cei care mai
cartim impotriva dogmelor religioase nu o facem pentru ca ni se nazare noua sa
fim mai cu mot, ci o facem pentru ca dogma nu trebuie impusa! Iar in România
(pare ca) se impune, incepand din primul an de scoala, ba chiar si la
gradinita. Copiii de la o gradinita “isi spun rugaciunile” inainte de masa.
Gradinita fiind una de stat. Ce-o fi rau?! ar zice unii. Ei, nu-i rau, e rau!
Cat timp un parinte NU vrea ca micutul lui sa recite rugaciuni educatoarea este
obligata sa nu-i ceara asa ceva. Ce zice o educatoare care a fost reclamata de
mama unui copil in varsta de 4 ani? Spune: “Nu l-am obligat, a facut-o de buna
voie”! Scuzati pardon! Adica, acei copii de gradinita s-au inteles intre ei
sa-si spuna rugaciunea! Nu educatoarea a avut initiativa… Nu-nu! I-a intrebat
pe copiii cei mititei daca vor sa spuna rugaciuni si ei au zis “da”. Ce-ar fi
putut spune? Acceptam si faptul ca alegerea celor de aceasta varsta ar fi
valabila (dar, categoric, nu e!). In gradinita cu pricina s-a facut sedinta cu
parintii si majoritatea au votat sa ramana rugaciunea. Cum facem cu cei care
n-au votat? Ce facem cu acei copii ai caror parinti au votat impotriva?
Majoritatea dicteaza - traim in democratie sub dictatura majoritatii - dar
aceste mici frecusuri nu-s altceva decat o discriminare mascata a celor care au
alte obiective, alte preocupari etc. Copiii credinciosi (vorba sa fie!) vor
incepe, incet dar sigur, sa marginalizeze pe cei de alta confesiune sau pe cei
care nu se supun turmei. Eu zic ca nu-i bine!
Revenind la textul care
mi-a atras atentia… Literele italice sunt din textul original. Scrie acolo:
La 4 ani înţelegeam mai
multe despre moarte decât ştiu acum copiii de 14 ani.
La 4 ani ani stiam ca un
pisoi care a murit e mort si nu mai vine - am plans si mi-a trecut, si nu stiam
ca exista o biserica in care cineva imi explica despre moarte.
La un an jumate făceam
mătănii, da, sunt acel copil “umilit” în faţa icoanelor
Nu e putin cam exagerat?
La un an si jumatate ma jucam, descopeream mediul inconjurator.
La 2 ani, părinţii “mă
abuzau” ţinându-mă la slujba de Paşte şi de Crăciun.
Parintii mei preferau sa
dorm in patul meu, nu pe umarul lor, inghesuita intre alte zeci de oameni care
stateau in picioare si se balansau de pe un picior pe celalalt pentru ca-i
durea mijlocul.
La 10 ani citeam cu spor
Biblia şi aveam nesfârşite discuţii despre religie. Aveam habar de toţi
sfinţii, pictam icoane şi ştiam slujba pe de rost.
La 10 ani citeam povesti
pentru copiii, povesti in care Binele avea mereu castig de cauza. La ce mi-ar
folosi sa stiu pe de rost numele tuturor sfintilor si sa stiu… slujbele
religioase pe de rost?
E adevărat, n-am fost
expusă la MTV şi la revista Bravo, nici la certuri în casă, nici la medii
idioate, ceea ce înseamnă că părinţii mei m-au “discriminat” şi “izolat
social”.
Nici eu n-am asistat la
certuri in casa, n-am avut MTV si revista Bravo am rasfoit-o cu cei ai caror parinti o
aduceau din strainatate, dar am avut parte de oameni care n-au prea fost dusi
la biserica (ce inseamna mediu idiot nu inteleg) dar am ales fara a
cunoaste perceptele religioase si n-am intrat in acele “medii dubioase”, pentru
ca parintii nu-mi citeau din Biblie, ci pentru ca-mi explicau diferenta intre
bine si rau, fara a ma obliga sa fac penitenta cand greseam si nici nu-mi
spuneau ca voi ajunge in cazanele lui aghiuta. Parintii nu mi-au pus Biblia in
mana pentru a o citi; am ales sa o citesc, asa cum am ales sa citesc si cartile
altor culte, pentru ca vreau sa ii inteleg pe oameni, vreau sa le inteleg
motivatiile…
Eu sunt copilul acela
“abandonat” în ghearele unor duhovnici care sunt mai răi decât nişte criminali,
pentru că ştiu să asculte ce ai pe suflet şi ce n-ai spune niciodată nimănui.
Parintii mei mi-au fost
si imi sunt duhovnici (acum doar mama), desi nu poarta sutana si nu vorbesc cu
accent grav, dandu-mi exemple biblice, ascultandu-ma dupa ce fac o mica
donatie, eventual.
Nu mi-e frică de moarte
şi de morţi. Mă pot gândi la cei care au plecat dintre noi cu dragoste şi
seninătate, fără să mă nimicească anxietatea şi durerea.
Nici mie nu mi-e frica,
desi n-am facut matanii de la varsta de un an si jumatate. Nu ma nimiceste
anxietatea si durerea pentru ca dintre cei dragi au murit, desi nu stiu numele
tuturor sfintilor. Poti intelege moartea si fara sa te tarasti in patru labe in jurul unei cladiri.
Autoarea continua pe
acelasi ton si ma intreb: eu, care n-am facut matanii de la varsta de un an si
jumatate - si multi altii ca mine! - cu ce suntem mai nefericiti decat ea? Daca
nu faci matanaii de la un an si jumatate, daca nu te rogi de trei ori pe zi,
daca nu-ti faci semnul crucii cand autobuzul trece pe langa o biserica - si
unii mai si dau un cap in bara - inseamna ca nu poti crede in egalitatea de
drepturi intre oameni? Daca nu stim numele tuturor sfintilor inseamna ca nu
stim ierta? Inseamna ca ne e scarba de saracie si boli?
Exagerarile nu-s bune!
Un fel de concluzie:
Unii au impresia ca numai un credincios fervent e capabil de a intelege
diferenta intre bine si rau. Imi pare rau daca-i dezamagesc, dar nu-i adevarat.
De fapt, nu-mi pare rau daca-i dezamagesc… pentru ca nu am nevoie de aprobarea
lor pentru a crede sau nu ceva.
Cu sau fara religie un
om educat ramane un om educat. Parerea mea.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Va multumesc pentru ca sunteti aici. Comentariile sunt moderate deoarece e singura metoda pe care o stiu sa nu pierd vreun mesaj si sa evit mesajele nepotrivite. Le public imediat ce accesez blogul. Multumesc pentru intelegere.