La colţ de stradă. Miercurea fără cuvinte

Fotografii pentru Miercurea fără cuvinte!  Jocul pornit de Carmen şi continuat de Călin Hera. Sunt invitaţi în joc toţi cei care doresc.

Sursa foto pixabay

HAPPY WW!

Justificarea unui război. Citate favorite

Din nota autorului romanului “Comando prin ploaia tristă”, John P. McAfee:

Eu sunt profesor. […] Ficţiunea a dost descrisă ca fiind un adevăr şi jumătate. Aşa sunt şi paginile care urmează. Am fost martor la cele mai multe dintre aceste întâmplări. Celelalte mi-au fost povestite de soldaţi bătrâni, care discută astfel de lucruri […] Toate acestea sunt secrete, plămădite in focul fierbinte al bătăliilor, lipite de suflet asemenea unei medalii şi lustruite de-a lungul anilor - neîncetând să pâlpâie, neîncetând să doară.

Nu am fost un bun ofiţer. La douăzeci şi doi de ani, nici n-ar fi trebit să fiu ofiţer, mai ales in Forţele Speciale. Dar i-am ascultat şi am învăţat de la subofiţerii experimentaţi […] care au constituit coloana vertebrală a Beretelor Verzi. Pentru că i-am ascultat, ei mi-au arătat cum să supravieţuiesc. […]

***

Cred că tratamentul psihologic mi-a fost sugerat in momentul in care am tras câteva gloanţe in pereţii camerei mele de lectură. Citisem o povestire cu Sherlock Holmes şi am vrut să văd dacă pot desena iniţialele ”VR” aşa cum făcuse el [...]

Tratamentul a durat un an. Unii dintre noi au reuşit.Un tip a înfiinţat un restaurant italian. Îl chema Iannuchi, prin urmare alegerea făcută a fost fericită. Un altul s-a lansat in comerţul cu maşini furate. Şi el a prosperat. Un altul a plecat căutând explicaţii pentru toate. Eu le-am găsit într-o conferinţă susţinuta de unul dintre marii generali ai războiului. Un general este ceva care se întâmplă atunci când un colonel supravieţuieşte. [...] A început conferinţa. De ce nu am oprit conducta de aprovizionare cu benzină din Laos? – era întrebarea pe care abia aşteptam să i-o pun. Cu siguranţă, el avea să-mi dea răspunsul corect. Întrebare lămurită. Problema rezolvată. Totul se depozitează in arhive. Eroare. El ne-a arătat unde se află Asia de sud-est-Vietnam, Birmania, China, Filipine şi Orientul Mijlociu. Ne-a povestit despre faptul că Vietnamul acţionează in favoarea noastră, împotrivindu-se Chinei, subliniind ironia acestui aspect. Nuanţa respectiva nu mi-a scăpat. După care, ne-a spus că justificarea Vietnamului a fost... Am aşteptat. Stăteam ca pe ace. Nimeni nu mai respira. Mai ales cei cinzeci şi cinci de mii. Fără comentarii, vă rog. Războiul din Vietnam a avut drept scop protejarea resurselor naturale descoperite in Asia de Sud-Est – petrolul şi cauciucul.

Nu s-a făcut auzită nici o trâmbiţă. Cerurile nu s-au desfăcut. Oamenii au respirat din nou. Dar eu eram recunoscător. Mi-am şters o lacrimă. Randy a murit pentru Exxon şi Detroit. Exista un motiv. Marele general ştia răspunsul. America trebuia să asigure securitatea corporaţiilor şi viitorul comunist al Vietnamului ameninţa toate acestea. Totul avea o logică. [...] Numai că, adeseori, motivele sună a gol.

(Comando prin ploaia tristă, Editura Nemira, Bucureşti, 1994)

₪₪₪

Postare pentru jocul Citate favorite găzduit de Zina şi pornit împreună cu Ella. Se pot alătura in joc toţi cei care doresc să împărtăşească ceea ce le-a atras atenţia într-o carte, la un moment dat. 

₪₪₪

John P. McAfee, căpitan in Forţele Speciale (r), s-a născut in 1947, in Clovis, New Mexico şi copilăria şi-a petrecut-o alături de fratele său la ferme din vestul Texasului, pe unde lucra tatăl lor. I-a plăcut Huck Finn şi a încercat să ducă o viaţă asemănătoare; era singurul copil care avea ca animal de companie o antilopă, pe care a numit-o Guvernator - dormea cu ea, dar când aceasta a crescut a dus-o in rezervaţia din Parcul Național Yellowstone. A urmat cursurile Institutului Militar New Mexico, are două licenţe universitare. A luptat in Forţele Speciale ca infanterist, in Africa de Sud şi in Vietnam. După o lungă carieră didactică, in administraţie şi ca instructor a devenit scriitor cu “normă întreagă”.

Romanul, desi e despre un război cunoscut ca fiind unul ciudat, de coşmar, se citeşte uşor. Prin umor, regăsit aproape in fiecare paragraf, autorul te face să uiţi urâciunea pe care tocmai ţi-a arătat-o două-trei rânduri mai sus. E un roman pe care nu îl uiţi repede şi la care nu poţi să nu zâmbeşti in timp ce citeşti.

Evenimentele sunt trăite de diferiţi soldaţi (după cum spune la începutul romanului), dar el le grupează in activitatea de numai câteva luni a unei singure grupe a Beretelor Verzi staţionată in Delta Mekong.

Mica grupă fost trimisă, la un moment dat, într-o misiune de cercetare – să afle dacă noul şef al unui trib din Laos va colabora cu americanii cum a făcut înaintaşul său. In această misiune au descoperit o conductă de combustibil, a cărei existenţă era secretă, şi au mai descoperit că agenţi C.I.A. cărau spre S.U.A., cu avioanele... florile de mac pe care le cultivau băştinaşii, cu acordul nord-vietnamezilor, in timp ce oamenii mureau cu miile şi într-o tabăra şi in cealaltă. Pentru că au văzut acestea, agenţii C.I.A. le-au pus gând rău, încercând să îi omoare cu orice preţ, folosind împotriva lor inclusiv Agentul Oranj.

Istorie pe scurt

Războiul din Vietnam s-a purtat, in principiu, între 1 noiembrie 1961 şi 30 aprilie 1975, între Republica Democrată Vietnam (Vietnamul de Nord, capitala la Hanoi), sprijinită de China şi Uniunea Sovietică şi Republica Vietnam (Vietnamul de Sud, capitala la Saigon), sprijinită de Statele Unite ale Americii. Războiul (cel de-al doilea război din Indochina, in sens mai larg) începuse, de fapt, la un an de la înfrângerea colonialiştilor francezi, in 1954, şi se purta pentru reunificarea Vietnamului. Cele două mari puteri comuniste, China şi URSS concurau şi una împotriva celeilalte pentru influenţă in Asia de sud-est. SUA urmărea să împiedice răspândirea comunismului in ţările fragile din Asia, ţări care îşi câştigaseră independenţa de curând. Americanii au particpat mai întâi doar cu instructori care să pregăteasca trupele din Vietnamul de Sud; in 1965 au hotărât să trimită in zonă şi trupe pentru că sud-vietnamezii nu reuşeau să elimine forţele de gherilă din nord, sprijinite de trupele armatei Vietnamului de Nord. In anul 1973 SUA a retras forţele militare din regiune după ce, in 1972, fără ştirea Vietnamului de Sud, delegaţiile americană şi nord-vitnameză s-au înţeles şi americanii au acceptat pretenţiile Vietnamului de Nord. SUA voia să se retragă încă din 1968, dar dorea să o facă fără a-şi ştirbi şi mai mult renumele. Cele două state au fost reunificate in anul 1976, sub conducere comunistă. Vietnamul de Sud a pierdut.

Agentul Oranj este ceva ce trebuie dezinventat. Este un erbicid descoperit de americanul Arthur Galston in anul 1943 – e un amestec toxic obţinut din două erbicide cu scopul de a defrişa zone întinse din Vietnam, zone care erau acoperite de o jungla deasă ce împiedica bombardamentele asupra bazelor inamice. Se presupune că armata americană a folosit 8o de milioane de litri, între 1962-1971, pentru a stropi sudul Vietnamului. Agentul oranj, însă, a făcut mai mult decât să defrişeze jungla: a contaminat aerul, apa şi resursele de hrană, vietamezii suferind şi după trei generaţii efectele acestei adevărate arme chimice de care americanii vor să uite şi să se uite, armă care a făcut ca sute de oameni să sufere şi mii de copii s-au născut cu malformaţii teribile.

In anul 2011 a fost mare scandal in Brazilia – autorităţile au descoperit că fermierii defrişează jungla amazoniană folosind agentul oranjş cca. 180 de ha fuseseră deja otrăvite câmd s-a descoperit fenomenul. Nu se poate estima numărul exact al animalelor şi speciilor afectate, dar există puţine şanse ca acestea să fi scăpat agentului oranj.

Fapt divers

In luna martie a acestui an, dupa 50 de ani de la războiul dintre SUA şi Vietnam, un portavion american ar putea efectua o vizită in portul Danang, au anunţat autoritaţile celor două state – ideea a fost propusă de ministrul vietnamez al Apărării care a fost într-o vizită in SUA in vara anului trecut. Ancorarea unui portavion american in portul vietnamez ar putea irita China, având in vedere ca Beijingul revendică aproape toată Marea Chinei, unde sunt multe rute comerciale şi unde se crede că există uriaşe rezerve de petrol şi gaze naturale. Revendicări in zonă mai au Brunei, Malaysia, Filipine, Taiwan şi Vietnam.  (scrie reuters.com)

In vizită la Auschwitz-Birkenau

Spre sfârşitul clasei a XII-a câţiva colegi care împliniserăm vârsta de 18 ani, am hotărât să mergem într-o excursie in Republica Democrată Germană. Aveam noi oarece gânduri, dar nimic nu se concretizase. Între timp, din cei şase care eram, doi au renunţat la excursie. Patru rămaşi, am plecat spre Biroul de Turism pentru Tineret (B.T.T.) să plătim avansul pentru excursie. Am plătit şi aşteptam cu nerăbdare să plecăm. După o săptămână, aşa cum era scris in contract, am fost să plătim restul de bani pentru excursie. Surpriză! Spre RDG se anulaseră toate excursiile. Aveam de ales între Bulgaria şi Polonia sau banii înapoi. Doi şi-au luat banii înapoi. Eu şi prietena mea am zis: “Hai in Polonia, să vedem Varşovia şi Cracovia”.

Grupul era format din 30 de oameni – numai excursii in grup se organizau – şi am plecat cu trenul. Prietena aceasta a mea era o carte de glume ambulantă. Cum îmi plăcea să-i dau replica am ţinut-o într-un râs tot drumul şi pe oriunde mergeam să vizităm ceva. Când am vizitat nu ştiu ce catedrală din Varşovia a trebuit să ieşim pentru că ne strâmbam de râs – nu aveam un motiv anume, doar că făceam comentarii aiuristice (râdeam ca proastele, altfel spus) pe tema excursiei pe care nu am dorit-o dar in care ne aflam.

Mi-a trecut pofta de râs in momentul in care am păşit pe sub arcada lagărului Auschwitz-Birkenau. Prietena mea şi cei mai mulţi din grup au ales să nu viziteze acel muzeu, aşa că au plecat cu autocarul spre alt obiectiv turistic. Am vrut să văd locul despre care am citit multe până atunci, locul despre care am văzut filme, locul unde s-a implementat soluţia finală gândită de nazişti.

Am intrat pe “Poarta Morţii”.

Trenurile erau încărcate cu oameni de diverse naţionalitîţi (lagărul avea sectoare speciale pentru fiecare naţionalitate). In acel moment n-am mai mers in pantofii mei, ci in ai celor care au ajuns acolo după o lungă călătorie in vagoane de transport animale şi marfă. Nu trebuia să închid ochii pentru a auzi strigătele naziştilor, glasurile disperate ale oamenilor care erau triaţi aproape imediat ce coborau din vagoane. Călcam pe urmele lor, îmi lăsam bagajale unde mi se spunea şi tăceam. Inima îmi bătea cu putere, de spaimă. Intuiam că va urma agonia. Mă imaginam la “vestiare”, scotându-mi toate hainele; îngehsuită între zeci de femei goale, împinsă “la duşuri” ca o vită. Umilită, aşteptam să fiu rasă în cap, spre distracţia paznicilor, neînţelegând ce-şi spun, dar intuind - după râsul lor grotesc - că îşi bat joc. Îmbrăcam apoi hainele împuţite pe care mi le trânteau in braţe, haine din material aspru, in dungi, şi ieşeam, aşteptând repartizarea într-un bloc, dârdâind de frig şi frică in rochia dungată.

Trupele SS germane, când făceau trierea noilor veniţi despărţeau bătrânii şi copiii de cei consideraţi apţi de muncă şi îi conduceau pe ultimul drum, spre camerele de gazare care arătau a săli de duş. Cei “păstraţi” pentru muncă erau despuiaţi, raşi in cap, batjocoriţi… li se tatua numărul şi din oameni deveneau animale cu număr de inventar.

Lagărul e imens – nu-mi mai amintesc tot ce am văzut – dar impresia mi-a rămas. Când eram acolo, in interitoriul crematoriului, aveam senzaţia că simt miros de ars…

Îmi amintesc miniaturile din capete umane, grămezile de păr, de dinţi din aur, de bijuterii, de ochelari, de haine, de fel şi fel de genţi şi valize, grămezile cu pantofiori de copii, cele cu încălţămintea adulţilor, stilouri, cărţi, fotografii şi o mulţime de obiecte personale… Cum să nu mă pufnească plânsul când ştiam că toate acele obiecte aparţinuseră unor oameni care avuseseră visuri şi speranţe pentru viitor, oameni care avuseseră o viaţă liniştită până când naziştii au decis să le hotărască destinul?! Şi-am dat apă la şoricei pe rupte, dar nu am vrut să ies, aşa cum m-a îndemnat ghidul, am insistat să văd tot ce ne arătau, să nu uit esenţialul: aşa ceva nu trebuie să se mai întâmple!

Pe lângă Auschwitz-Birkenau, naziştii mai aveau şi alte lagăre de exterminare: Treblinka, Belzec, Chelmno, Sobibor. Un milion şi ceva de oameni, cetăţeni din toate statele ocupate de nazişti, au fost exterminaţi in lagărul Auschwitz-Birkenau.

Aici şi-au găsit moartea clerici şi oameni de diverse confesiuni, din diverse clase sociale şi care exercitau diverse profesii, femei, bărbaţi şi copii de toate vârstele. Erau aduşi aici şi de prin alte lagare de concentrare şi din lagărele de prizonieri de război. La 3 septembrie 1941 au murit gazaţi 600 de prizonieri de război şi 250 de deţinuţi aflaţi la infirmeria lagărului.

In Blocul 11, numit şi “Blocul morţii”, in ziua de 14 august 1941 moare, după două săptămâni de înfometare şi o injecţie cu formol, preotul polonez Maximilian Kolbe (canonizat ulterior), unul dintre fondatorii asociaţiei religioase “Armata Maicii Domnului”.  Era închis in Blocul 14, dar pentru că un deţinut de acolo evadase şi nu fusese găsit in 48 de ore (cum cereau regulile lagărului) toţi ocupanţii acelui bloc erau înşiraţi pe platou şi fiecare al zecelea era condamnat la moarte. Unul dintre deţinuţii care a fost “ales” a început să-şi strige copiii şi să plângă… Preotul s-a desprins din grup şi a cerut comandantului să meargă in locul aceluia – cererea i-a fost aprobată şi, alături de ceilalţi condamnaţi, a fost aruncat, gol, într-o celulă rece, fără ferestre şi fără aerisire – era mormântul celor îngropaţi de vii.

Această vizită in lagăr mi-a întărit convingerea că nu trebuie să închid ochii la nicio nedreptate, chiar dacă această nedreptate nu este împotriva mea, personal, sau împotriva celor dragi. Această vizită in lagăr mi-a întărit hotărârea de a nu tolera nicio manifestare de rasism din partea oricui ar veni. Atunci când ne facem că nu vedem ceva, atunci când nu reacţionam cu hotărâre unii dezaxaţi câştigă tot mai multă putere şi apoi trece prea mult timp până să fie învinşi, timp in care îşi săvârşesc nelegiurile cu tot mai multă răutate.

In 14 iunie 1940 naziştii au direcţionat primul convoi de polonezi in acest lagăr (de fapt, un complex de lagăre). In 27 ianuarie 1945 cel mai mare lagăr de exterminare nazist a fost eliberat de armata sovietică. 

27 ianuarie a fost desemnata Ziua Internaţională de Comemorare a Victimelor Holocaustului. 

(am fotografiat două dintre vederile cumpărate atunci)

Înainte era mai bine – puşchea pe limbă!

Sunt unii care (mai) afirmă: înainte era ma bine (referindu-se la epoca de tristă amintire numită şi “de aur”), şi s-au născut prin 1980-1985 sau începând cu 1990. De unde ştii? e întrebarea (firească) al cărei răspuns e invariabil: mi-au zis ai mei. Şi mă întreb, in afară că “pe atunci” toţi aveau (teoretic) un loc de muncă – altfel riscau să fie amendaţi / arestaţi pentru “vagabondaj” - ce le-au mai spus?

Îşi permiteau să nu aibă un loc de muncă studenţii “de la zi” şi, uneori, cei ai căror părinţi “dădeau declaraţie” că ei îşi susţin copiii financiar. Nomenclaturiştii nu aveau probleme.

Le-au spus ai lor că:

- mai ales in ultimii ani, erau opriţi pe stradă şi legitimaţi?

- era interzis să aibă orice fel de legătură cu cetăţeni străini?

- la anumite facultăţi întâi se completa o declaraţie pe proprie răspundere că nu au rude in străinătate şi mai multe altele şi abia apoi, după verificare, aveau dreptul să se prezinte la examene?

- in librării se găseau foarte puţine cărţi interesante şi când se găseau ori se dădeau, in mare parte,  “pe sub mână” ori erau vândute la pachet cu ditamai “Omagiul” sau scriituri ale celor două genii care le conduceau destinele?

- că multe familii numeroase (între 6 şi 10 persoane se înghesuiau in camere de câmin de 3/3, cu buda şi duşul comune la capatul holului? O budă la 4-6 familii - in unele blocuri erau bude turceşti.

- se oprea energia electrică ore in şir şi la lăsarea întunericului abia găseau drumul spre casă in unele cartiere, dacă nu era o noapte senină? Alimentele perisabile se stricau in frigider. 

- nu era apă cladă; că iarna îngheţau in casă, îngheţau la serviciu şi îngheţau la şcoală şi îngheţau in creşe, in magazine… şi presiunea gazului era atât de scăzută încât unii ajunseseră să gătească noaptea?

- erau goale rafturile prin alimentare şi, la un moment dat, nici ciocolata chinezească nu se mai găsea? (se supărase conducătorul iu-cumva pe chinezi, din nu mai ştiu ce motiv).

- FB ar fi fost – cu certitudine – cenzurat dacă nu se topea epoca de aur?

- nimeni nu avea dreptul să aibă in proprietate doua imobile? (asta la vremea când se mai permitea proprietatea personală, pentru că mai apoi “primeau de la intreprindere”, dacă “meritau” - existau şi excepţii, desigur).

- excursiile in străinătate se rezumau, din 1985, la Polonia şi alte câteva ţări comuniste? Nici in Germania de Est nu se mai organizau excursii (din 1985) – prea mulţi au rămas şi au trecut Zidul, in Vest.

- nu venea ambulanţa dacă cel pentru care o chemau avea peste 65 de ani? (mai erau şi excepţii, dar puţine).

- in spitale era şi mai rău ca acum?

- avortul era interzis; cine îndrăznea operaţia ilegal şi avea probleme zăcea pe masă până spunea cine i-a provocat avortul? (dacă murea, ghinionul ei; ce dacă mai avea acasă 3-5 copii care rămâneau orfani de mamă?)

Le-au spus despre cozile la benzină, despre circulaţia in sistem “azi par, mâine impar”? Le-au spus despre cozile interminabile pentru alimente de bază?

Multe nu le-au spus “ai lor”. Poate au omis intenţionat, poate habar nu aveau pentru că nu-şi părăseau zona de confort să afle cum trăiesc oamenii care locuiau pe la periferiile marilor oraşe, cum trăiau mulţi oameni in unele sate…

Le-au spus doar că “s-a construit”. Oh, da! Nimic de zis, s-a construit! Casa Poporului, la ridicarea căreia muncitorii au avut de suferit; s-au construit canalul Dunare-Marea Neagră şi altele (utile, nimic de comentat, dar cu ce preţ), unde soldaţii, in cea mai mare parte, erau “voluntari”, unde erau trimişi şi cei cu “gura mare”, unde lucrau fel şi fel de oameni şi unde au murit şi au fost răniţi mulţi oameni. E drept, şi când au fost ridicate Piramidele au murit mulţi oameni.

Le-au spus câţi oameni au murit de inimă rea văzându-şi casele, in care au locuit multe generaţii, făcute una cu pământul pentru a face loc hidoşeniilor pe care le-au numit blocuri de locuinţe şi in care au înghesuit sute de familii, între pereţi din beton prin care se aude şi pârţul tras de vecin, unde multe aerisiri ale băilor au fost tăiate spre bucătărie?

Şi… foarte greşit, le-au spus “statul dădea tuturor un loc de muncă”. Statul nu dădea nimic, ci doar îi înregimenta pe oameni. Erau luaţi ţăranii de pe ogoare şi trimişi in fabrici, iar la câmp munceau soldaţii in termen, elevii, studenţii, unii funcţionari şi… muncitorii! Agricultorii erau tot mai puţini - munceau in fabrici. In anul 1989 multe fabrici din România produceau… stocuri.

Şi câte altele nu le-or fi spus “ai lor” despre “ce bine era înainte”. Prea mulţi au crescut, şi unii au îmbătrânit, cu ideea greşită “să ne dea statul”.

Poate că ar fi indicat să nu se mai generalizeze confundându-se o situaţie particulară cu situaţia generală. Zic şi io... 

Mingea portocalie care nu sare

Hălchiu. Tradiţia plasează începuturile aşezării undeva între alungarea Cavalerilor teutoni din zonă, în 1225, şi marea invazie a tătarilor din 1241 […]

In 20 octombrie 1599 Mihai Viteazul intră in Hălchiu cu armata şi incendiază totul, atacă, de şase ori, cetatea in care se refugiaseră locuitorii, dar fără succes; revine peste o lună şi cucereşte cetatea, incendiază totul. Hălchiu a suferit astfel de atacuri aproape de când e atestat. Multele lupte care s-au dat acolo, şi jafurile secuilor, au pricinuit mari pagube aşezării in care locuiau saşi, dar şi români… […]

Pe la mijlocul anilor 1800 au fost pavate cu piatră principalele drumuri (şi au rămas aşa muuulţi ani mai apoi); in 1885 s-a înfiinţat oficiul poştal local şi in 1893 s-a deschis prima farmacie.

Pentru primul război mondial au fost înrolaţi circa 500 de oameni (români şi saşi); in cel de-al doilea răbzoi mondial au fost înrolaţi peste 600 de oameni (numărul victimelor a fost de peste 230). In 14 ianuarie 1945 au fost deportaţi in Uniunea Sovietică 306 femei şi bărbaţi (47 nu au rezistat).  A urmat o masivă colonizare cu români din Argeş, Bran şi din Bucovina, oamenii din Hălchiu fiind deposedaţi de cele mai bune pământuri. (ro.wikipedia)

Încet-încet, saşii au plecat, abandonându-şi casele – unele au fost ocupate, altele au căzut in paragină… Istorie veche…

                                                                              ₪₪₪

Nu există o revelaţie mai profundă a sufletului unei societăţi decât felul in care îşi tratează copiii. (Nelson Mandela)

₪₪₪

Anul 1990, ianuarie, comuna Hălchiu, la circa 16 km de municipiul Braşov.

Prezentul, in 1990, era întunecat. Mulţi oameni erau săraci in casele lor mari, cândva arătoase, înconjurate de garduri înalte sau închise cu porţi masive, locuind, unii, claie peste grămadă. Alţii locuiau in căsuţe dărăpănate, pe la margine de câmp, la care se ajungea pe drumuri (cărări) aproape impracticabile mai ales pe timp de iarnă sau in perioadele ploioase. Într-o astfel de casă, care stătea să cadă peste ocupanţi, unde era frig şi umezeală, locuiau cinci copii împreună cu părinţii lor, şi bunicii materni – cel mai mic avea cinci ani, cel mai mare 17.

Doi băieţi şi două fete aveau maşina încărcată cu alimente, dulciuri, fructe şi haine, şi băteau împrejurimile oraşului Braşov pentru a veni in ajutorul celor despre care ştiau că se află in situaţii dramatice. Ştiau, de mulţi ani, cât de grea şi plină de lipsuri era viaţa unora care locuiau la sate pentru că întâlniseră astfel de oameni, care îi rugau să cumpere pe cartela lor câte o pâine pentru ei… Acum aveau ocazia să ajute fără a risca “interviurile” la securitate…

Au împărţit ceea ce aveau şi au mai rămas la “un pahar de vorbă”. Una dintre fete a luat o portocală din punga de hârtie şi a întins-o celui mai mic, care stătea pe jumătate ascuns după un scaun încărcat cu haine; copilul a luat portocala zâmbind timid şi a dat cu ea de pământ. Mama copilului, stânjenită, s-a repezit la fructul care se rostogolea pe covorul de iută decolorat.

Fata care a oferit portocala s-a întristat. Nu aştepta să i se spună “mulţumesc”, pentru că mulţi copii nu ştiu să mulţumească – nu sunt învăţaţi – dar nici la acest semn de indiferenţă nu s-a aşteptat. Apoi a auzit glasul copilului: “Nu sare”. Fata a rămas buimacă. Acel copil credea că portocala este minge – in viaţa lui, de cinci ani, nu văzuse o portocală! Cum şi-ar fi putut imagina aşa ceva cineva care nu a suferit prea multe lipsuri?! 

Tot despre România şi tot la Miercurea fără cuvinte

Fotografii pentru Miercurea fără cuvinte!  Jocul pornit de Carmen şi continuat de Călin Hera. Sunt invitaţi în joc toţi cei care doresc.

Sursa foto pixabay

HAPPY WW!

Muzeul Prima Şcoală Românească. Expoziţii permanente.

La Muzeul Prima Şcoală Românească din Piaţa Unirii nr. 2-3, in Şcheii Braşovului, de luni până duminică, între orele 9:00 şi 17:00, sunt deschise expoziţiile (permanente): Anton Pann, Diaconul Coresi, Cartea şi Cărturarii braşoveni, Cartea, factor de unitate naţională, Tudor Ciortea.

La început a fost biserica amintită in cronicile din 1292, şi care poartă azi hramul Sfântului Nicolae. Construcţia şcolii a început in anul 1495 (reclădită in 1760) şi păstrează elemente ale stilului baroc. Cu siguranță, însă, şcoala exista încă din 1399, pentru că în acel an, Papa Bonifaciu vorbeşte despre ciracii (elevii) din Şcheii Braşovului, care învățau şcoală de la pseudodascăli.

 […] Vechii şcheieni, care practicau un negoţ de larg răsunet cu Moldova şi Muntenia, dar ajun­seseră să străbată Levantul, Balcanii până departe în Siria şi Egipt, au protejat prin danii lăcaşul de cultură şi învăţătură, care astăzi a devenit Complexul muzeal Şcheii Braşovului. Cele aproximativ 4.000 cărţi vechi şi peste 30.000 documente precum şi numeroase obiecte muzeale stau astăzi strajă la temelia istoriei, oferind tuturor posibilitatea de cunoaştere a adevărului care se derula istoric pe aceste meleaguri. (Pr. Prof. Dr. Vasile Oltean) (http://www.primascoalaromaneasca.ro/)

₪₪₪

Anton Pann (Antonie Pantoleon-Petroveanu) s-a născut cândva între 1796-1798, la Silven, Imperiul Otoman (azi Bulgaria) şi a murit la Bucureşti in 2 noiembrie 1854. A fost poet, profesor de muzică religioasă, protopsalt, compozitor de muzică religioasă, folclorist, literat şi publicist român, compozitor al muzicii imnului naţional al României. In poemul “Epigonii” Mihai Eminescu îl supranumeşte “finul Pepelei, cel isteţ ca un proverb”. Între multe altele, el a scris “Povestea vorbei” (1847). In anul 1821 se refugiază la Braşov, adăpostindu-se pe lângă Biserica Sf. Nicolae din Şchei, unde cânta la strană. Aici îl va cunoaşte pe Ion Barac, scriitor, poet, traducător, dascăl la şcoala românească din Şcheii Braşovului, tipograf de cărţi populare din oraşul de sub Tâmpa, cel care a editat in anul 1937 primul periodic românesc din Trasilvania: Foaia Duminicii. Cei doi vor lega o strânsă prietenie. După înăbuşirea Zaverei (Răscoala de la 1821), Anton Pann revine în Bucureşti în primăvara anului 1822.

Anton Pann a pus pe muzica versurile poeziei “Un răsunet”, scrisă de Andrei Mureşianu prin 1842, devenită imnul României: Deşteaptă-te române! Gheorghe Ucenescu, elev al lui Anton Pann şi unul din admiratorii acestuia, relatează cum în casa poetului Andrei Mureşianu din Braşov, unde se întâlneau Nicolae Bălcescu, Ion Brătianu, Gheorghe Magheru, Cezar Bolliac şi Vasile Alecsandri, cu toţii fiind în căutarea unei melodii pentru poezia “Un răsunet”, cel care a găsit melodia “veche, tărăgănată”, dar devenită atât de vibrantă peste timp, a fost Anton Pann. Melodia era romanţa “Din sânul maicii mele”, alcătuită în 1839 pe versurile lui Grigore Alexandrescu. Vorbind despre poetul Andrei Mureşianu şi despre poezia ”Un răsunet”, George Călinescu numeşte această poezie “Marseilleza română”, iar pe Anton Pann îl consideră ”acel Rouget de Lisle român”, comparându-l cu Claude Joseph Rouget de Lisle (1760-1836), ofiţerul francez care a compus Marseilleza, imnul Revoluţiei franceze de la 1789.

Sursa info si foto: https://ro.wikipedia.org/wiki/Anton_Pann

Coresi (cunoscut şi ca Diaconul Coresi) s-a născut la Cucuteni, Dâmboviţa şi a murit la Braşov, in anul 1583. A fost un diacon ortodox, traducător şi meşter tipograf român. Este editorul primelor cărţi tipărite în limba română.

Sursa info: https://ro.wikipedia.org/wiki/Coresi

Diaconul Coresi a ucenicit in oraşul Târgovişte, in oficina condusă de maestrul său Oprea, unul dintre foştii elevi ai lui Dimitrie Liubavici. O vreme chiar a condus tipografia domnească de la Târgovişte, unde a tipărit un Molitfelnic (1545), un Apostol (1547) şi un Triod - Penticostar (1558). Alege însă să îşi întemeieze o tipografie proprie, sub streaşina bisericii “Sfântul Nicolae” din Şcheii Braşovului, unde formează o adevărată şcoală tipografică, după 1559.

Sursa info si  foto: http://www.calauza.edj.ro/?p=10475

: 

Intre anii 1556-1588 Coresi şi colaboratorii săi au tipărit  40 titluri de carte în sute de exemplare, care s-au răspândit în toate ţinuturile româneşti, consfinţind astfel unitatea spirituală a acestui popor. (http://www.primascoalaromaneasca.ro/)

Compozitorul Tudor Ciortea s-a născut in 28 noiembrie 1903, la Braşov şi a murit la Bucureşti, in 3 octombrie 1982. Prin Decretul nr. 514 din 18 august 1964 al Consiliului de Stat al Republicii Populare Romîne i s-a acordat titlul de Maestru Emerit al Artei din Republica Populară Romînă ”pentru merite deosebite în activitatea desfăşurată în domeniul teatrului, muzicii, artelor plastice şi cinematografiei”.

Sursa info si foto: https://ro.wikipedia.org/wiki/Tudor_Ciortea

Spaţiul destinat compozitorului în complexul muzeal  Prima Şcoală Românească este o încăpere de mari dimensiuni compartimentată în trei alveole. Într-unul din compartimentele laterale, atrage atenţia un obiect foarte rar, o pinolă – se pare că nu mai sunt decât zece în lume. Tot aici, o litografie a operei Oedip, unul dintre cele cinci exemplare originale rămase. Acestor piese rare li se adaugă o colecţie de manuscrise donate muzeului de Vera Proca Ciortea şi câteva portrete în ulei realizate de Ion Sibianu. Nu lipsesc nici cărţile, risipite pe rafturi în întreaga încăpere, şi nici icoanele pe sticlă din secolul al XVIII-lea, specifice Şcheiului.

Sursa info: http://www.primascoalaromaneasca.ro/complexul-muzeal/muzeul-tudor-ciortea/

Liceul Vocaţional de Muzică din Braşov a fost numit cu numele compozitorului.

₪₪₪

Între multe altele, mai pot fi văzute aici partitura primei operete româneşti, Crai Nou, compusă de Ciprian Porumbescu

o Biblie din anul 1688

Sursa foto despre Prima Şcoală Românească: Braşov, oraşul sufletului meu.

Îmi place şi soba, aşa că am ales-o din albumul amintit mai sus ca sursă foto.