7 mar. 2015

Un om credincios

Foarte multi oameni de religie crestina (si nu numai) isi trambiteaza bunatatea, isi trambiteaza adevarul lor ignorand sau blamand pe toti cei care spun si cred altfel. Multi oameni vor sa il invete pe Dumnezeu la scoala, ca si cum ar fi un Stefan cel Mare sau Vlad Tepes, imaginandu-si ca astfel vor deveni credinciosi, dar nu fac decat sa invete teorie, uitand (sau nefiind invatati) sa si practice ceea ce invata, dincolo de nivelul ritualic.

Un om credincios este un om cu zambetul in ochi – pe buze multi au invatat sa-l sustina. Un credincios adevarat, doborat de uragane, cutremure si altele se ridica, isi scutura hainele si pleaca mai departe zambind, si in drumul lui se mai opreste si intinde mana unui alt om cazut, se opreste si hraneste un animal flamand, ii zambeste unui varstnic singur si trist, sterge lacrima de pe obrajorul unui copil murdar – are timp pentru toate fiintele pentru ca un credincios care “face lucrarea lui Dumnezeu” nu se poate gandi numai la el. Un credincios “face lucrarea lui Dumnezeu” fara sa simta aceasta ca pe o corvoada, ca pe ceva care-i ocupa timpul pe care l-ar putea petrece cu familia. Un om patruns de Fiinta divina e bun “din reflex”. O multime de oameni crede in Dumnezeu si o mare parte din aceasta multime e incrancenata, trista, incruntata, disperata… Mai toti credinciosii vor bogatie, sanatate, numai bine si nu-si amintesc de Iov…

Un om cuprins de credinta in divinitate este un om rabdator, un om calm, senin – el stie ca il are pe Dumnezeu de partea lui si, mai devreme sau mai tarziu, va reusi sa indeplineasca lucrarea Lui, iar daca nu va reusi nu se va intrista foarte tare, stiind ca Dumnezeu i-a citit in inima si stie ca a facut tot ceea ce a putut si a crezut ca este bine.


Un om credincios nu este acela care merge des la biserica si se roaga, iar cand iese loveste cu piciorul un caine vagabond care-i iese in cale cautand ceva de mancare. Un om credincios nu este acela care ocoleste o cladire mergand in coate si pe genunchi iar cand ajunge acasa se pregateste pentru o noua infatisare la judecata in care l-a chemat pe fratele de sange pentru a imparti averea parintilor.
Un om credincios nu doar cere de la Dumnezeu, ci mai si ofera, mai si multumeste.

Un om credincios este acela care nu sta deoparte cand cineva neaga pe Dumnezeu; credinciosul se implica, rabdator, discutand fara patima, ascultand argumentele celorlalti, nu doar auzind ca cineva zice ceva in timp ce el isi urmareste in minte propriul fir al ideilor. Un credincios asculta ce spun ceilalti nu doar se uita la ei cum dau din buze.

Un om credincios este acela care se zbate sa reziste tentatiilor in aceasta lume plina de tentatii, nu acela care se retrage intre zidurile unei manastiri unde tentatiile se rezuma la cele fiziologice, inerente la oamenii sanatosi.  E simplu sa fii sfant in pustiu, unde nu exista decat, eventual, tentatiile mintii tale. Mai greu e sa ramai sfant intre pacatosi. E usor, dintre zidurile unei manastiri, sa sfatuiesti pe cei care se zbat zilnic in necazuri pe care un om care s-a autoizolat nu le va cunoaste niciodata. Omul care s-a ascuns de lume nu stie cum e sa te straduiesti, zi de zi, sa oferi copiilor strictul necesar, nu stie cum e sa fii disperat cand ramai fara un loc de munca sau esti amenintat ca vei fi evacuat din locuinta pentru ca nu mai poti plati deoarece ai ramas fara un loc de munca. El stie sa spuna doar “crezi in Dumnezeu si El te va ajuta”, fara sa iti intinda o mana de ajutor concret, si uita sa spuna ca “Dumnezeu iti da, dar nu-ti baga in traista”.

Un om credincios intelege si respecta alegerile confesionale ale celorlalti si nu doreste ca ceilalti sa fie marginalizati doar pentru ca fac parte dintr-o minoritate. Credinciosul real stie, in inima lui, ca Dumnezeu este Unul si toti oamenii sunt copiii Lui si nu sare ca ars, uitand blandetea, daca altii spun si cred altfel.

Un credincios care-si serbeaza ziua de nastere, care danseaza, care se bucura de viata nu este un pacatos in ochii Domnului cat timp prin faptele lui nu face un rau altora sau siesi. Un om credincios este acela care nici macar nu gandeste de rău la adresa semenilor.

O singura Lege a lasat Isus oamenilor: Iubiti-va! Numai atunci cand oamenii vor cunoaste iubirea fara egoism se vor putea numi cu adevarat credinciosi, loiali divinitatii; altfel, cei mai multi sunt doar oameni care practica niste ritualuri si recita niste versuri.

E greu sa fii cu adevarat credincios altfel decat la nivel declarativ si credinta in divinitate nu se invata la scoala. La scoala se invata textele si ritualurile, ritualuri care nici macar nu exista in Cartea Sfanta.

Asa cred eu, dar nu ma luati in seama, ‘ca nu mi s-a predat religia la scoala! :)

3 comentarii:

  1. Da, noua nu ni s-a predate religia la scoala, dar stiam sa salutam respectuos, sa ajutam, si multe alte lucruri pe care cei de azi nu le au cu toata religia lor. Poate nu au auzit niciodata de pilda samarineanului milostiv. Oricum, e greu de inteles de ce oamenii pupa lemne dar ii injura chiar pe cei din familia lor.
    Numai bine!

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Despre prea multe nu li se povesteste copiilor la scoala... :( Mai mult sunt incurajati sa invete numele sfintilor, cand e "ziua" acestor sfinti, de cate ori trebuie sa mearga la biserica si prea multe chestiuni "tehnice". :(
      Foarte corect! Multi dintre cei carora nu ni s-a predat la scoala religie am invatat sa fim respectuosi, am invatat sa nu ne dorim ceea ce au altii doar pentru ca au altii nu pentru ca ne-ar trebui; am invatat sa impartim ce avem cu ceilalti... Poate mi se pare doar mie, dar am senzatia unei ciudatenii: destul de multi dintre cei care au urmat orele de religie cocheteaza azi cu ateismul (si nu numai), sustinand - pe forumuri, in societate etc - contrar total a ceea ce li s-ar fi predat la scoala.
      Si mie mi-e greu sa inteleg de ce oamenii au nevoie de aceste manifestari fizice pentru a crede in divinitate.
      Multumesc! Numai bine!

      Ștergere
  2. Foarte frumos ai descris omul credincios. Un om al bunătăţii, al înţelepciunii, al cuminţeniei şi al altruismului, al echilibrului sufletesc şi al dragostei de semeni.
    Problema omului contemporan este una tare complicată şi nu are deloc răspunsuri simple. Când credinţa era oprimată de politica regimului comunist, oamenii o căutau aşa cum se putea la acea vreme. Cât de încântaţi eram când mergeam la denii de Paşte, deşi la şcoală ni se cerea să nu mergem! Şi chiar fără ore de religie, învăţam mai multe despre respect, omenie, bunătate.
    În anii libertăţii, când nimeni nu mai interzice nimic, când elevii învaţă la şcoală despre credinţa acestui popor, rezultatele sunt exact pe dos! O vedem în tot ceea ce ne înconjoară, în grozăviile de care sunt acum capabili mulţi semeni. Oare ce anume îi face pe unii să fie mai răi, mai câinoşi la suflet, mai fără inimă faţă de semeni? Greu de răspuns.
    Cât despre manifestările credinţei, aici nu poţi să ceri ca toţi să gândească, să simtă şi să acţioneze la fel. Ceea ce pentru unii este esenţial, pentru alţii nu înseamnă nimic. Multe tradiţii le avem moştenite din bătrâni şi mulţi le fac doar pentru că aşa au pomenit. Alţii privesc lucrurile mai raţional, mai simplu şi mai puţin ritualistic, dar cred că fiecare acţionează în felul său.
    Numai bine, dragă Diana! :-)

    RăspundețiȘtergere