2025-04-29

Vals. Ziua Internationala a Dansului

In 29 aprilie, an de an, e marcată Ziua Internațională a Dansului. Pentru că tot mi-a fost amintită această zi am zis să nu las momentul să treacă, ci să profit, să scriu despre dansul numit vals. Și melodiile după care se dansează tot vals se numesc. Cea mai celebră astfel de melodie este Dunărea albastră, compusă de Johann Strauss II, fiul cel mare al compozitorului Johann Strauss - considerat tatăl valsului; fiul și-a câștigat titlul de regele valsului.

Ziua Internațională a Dansului nu e despre vals, in mod special, ci despre dans in general și e celebrată în 29 aprilie - începând din anul 1982 - pentru că aceasta e data nașterii celui care e considerat părintele baletului modern: Jean Georges Noverre (29.04.1727-19.10.1810) - dansator și maestru de balet francez care a adus o nouă concepție in arta baletului, l-a reformat și a pus bazele coregrafiei moderne.

Tot ce scriu mai jos despre vals am aflat zilele trecute, documentându-mă pentru acest text. Primul lucru aflat: valsul e de două feluri - vals vienez și vals lent. Haaabaaaar n-aveam! Hm, și mai multe stiluri: vals estonian, peruvian, francez etc.

Sala de bal in care cuplurile dansează vals

Valsul vienez - istoric

Ce este valsul vienez

Este cel mai vechi dintre dansurile de bal actuale. Este un dans in care partenerii se întorc incontinuu, fie spre stânga fie spre dreapta, in jurul propriului ax și în jurul ringului de dans in sens invers acelor de ceasornic - deplasări continue, rotiri largi și ușoare aplecări de corp care creează senzația de plutire permanentă, de zbor în ritmul muzicii. Un vals vienez clasic are cel mult trei figuri: întoarcere dreapta, întoarcere stânga și pasul de schimbare. Dansul e relativ vioi, dinamic.

Originea valsului vienez

Originea dansului nu e foarte sigură, dar cei mai mulți cunoscători o plasează undeva prin 1520, când în Germania a apărut primul strămoș al valsului. Austria și Franța au vrut și ele vals și și-au inventat propriile forme.

In alte surse apare că își are originea in muzica populară din regiunea vestică a landului Tirol (Austria), dansul fiind numit ländler, iar alți autori asociază coregrafia valsului cu volta (sau lavolta), un dans german, de cupluri, din secolul al XVI-lea.

Pe la începutul secolului al XVII-lea valsul a început să fie dansat în palatele Curții Habsburgice, dar mai devreme a fost dansat de țăranii din Austria și Bavaria. Pe la mijlocul secolului al XVIII-lea a devenit popular in Franța un stil de dans apropiat de vals, cu mâinile la nivelul umerilor, fără a schimba perechea, cu poziția dansatorilor foarte apropiată.

Nici originea denumirii nu e sută la sută certă, dar se pare că provine de la walzen, care înseamnă a se întoarce în limba germană. S-a ajuns, totuși, la consensul că valsul vienez ar fi cel original, primul dansat cu apropierea partenerilor și care a stârnit controverse la început.

Oricare ar fi originea, până la sfârșitul secolului al XVIII-lea acest vechi dans austriac țărănesc a început a fi dansat în toată Europa, popularizat in rândul tinerilor din clasele de mijloc, dar curând și în înalta societate.

Ajungând dans de salon, s-a transformat într-un dans elegant, muzica devenind mai rafinată și orchestrată, instrumentele cele mai utilizate fiind pianul, vioara și basul.

Muzicienii și valsul

Cu trecerea timpului, valsul a devenit tot mai popular, iar curtea regală a fost determinată să construiască numeroase săli de dans. In plus, majoritatea muzicienilor au început să recunoască frumusețea noului stil și au compus din ce in ce mai multe opere pentru acest dans. Dintre aceștia, începând cu 1864, Johann Strauss II a compus exclusiv muzică de vals, propulsând astfel acest gen pe culmile popularității, muzicianul câștigând titlul de Regele valsului. In 1867 a compus Dunărea albastră, cântec considerat și azi ca imnul austriac neoficial.

Johann Strauss II (25.10.1825-03.06.1899) a creat cel mai frumos vals din istoria muzicii (deși nu sunt mare amatoare de muzică clasică, aș putea asculta în buclă Dunărea albastră). Lucrarea lui ajunsese senzația vremii, devenind cunoscută în toată lumea. Strauss a concertat cu valsul său la multe curți regale, in fața capetelor încoronate.

Valsul e legat de Viena prin muzica familiei Strauss, dar valsurile vieneze au fost consacrate și de alți compozitori celebri de muzică clasică, transformând un simplu dans de țară în opere pline de vervă.

Valsurile lui Frédéric Chopin diferă de valsurile vieneze anterioare, fiind compuse pentru concerte nu pentru dans, dar cunoscătorii recunosc influența. In Rusia, Piotr Ceaikovski a folosit valsul în unele dintre baletele lui: Lacul lebedelor, Frumoasa din pădurea adormită, Spărgătorul de nuci. La celebritatea valsului a contribuit și Josef Lanner.

Decăderea și noua glorie a valsului

In concursurile internaționale, până în anii 1940 valsul vienez a continuat să fie popular. Mișcarea și sentimentele anti-germane au făcut ca valsul să fie aproape eliminat din seria de dansuri standard existente în competiții. In 1950, Paul Krebs și soția sa Margit au câștigat cu acest stil de dans la campionatele profesionale germane și au fost invitați să ofere o reprezentație pentru British Dance Council. Cei doi au dansat atât de frumos un vals vienez încât membrii consiliului au înțeles adevărata valoare a dansului și au readus valsul la statutul pe care îl are și astăzi.

Valsul lent - istoric

Ce este valsul lent

Este un dans lin, progresiv, caracterizat prin mișcări lungi, cursive, întoarceri continue și urcări și coborâșuri, dansatorii alunecând pe ringul de dans aproape fără efort. In mare parte ritmul e lent, dar muzica impune adesea mișcări puternice și dinamice din partea dansatorilor.

Originea valsului lent

In prima jumătate a secolului al XIX-lea, valsul a fost introdus in Statele Unite, alături de dansuri precum Mazurka, Varșoviana și Polka, devenind cunoscut ca round dance.

Prima atestare documentară e din Massachusetts, anul 1834, despre un profesor de dans care făcea parte din protipendada orașului Boston: Lorenzo Papanti. Invitat la o petrecere organizată de doamna Otis Beacon Hill a făcut o demonstrație de vals vienez.

Deoarece acest vals era destul de pretențios pentru dansatorii de ocazie compozitorii au început să scrie muzică de vals cu ritm mai accesibil și astfel, in 1870, a apărut o formă mai lentă a rapidului vals vienez.

Valsul acesta lent a fost cunoscut la început ca Boston - caracterizat de întoarceri lente, cu mișcări lungi și alunecare, partenerii ținându-și mâinile unul pe șoldurile celuilalt.

Boston e la originea valsului englez, cunoscut astăzi ca vals lent pentru a fi deosebit de valsul vienez și de valsul francez. Varianta modernă a dansului a apărut în jurul anului 1910, fiind elaborată de profesori de dans din Anglia.

Dansul Boston a dispărut odată cu sfârșitul primului război mondial, dar e considerat precursorul valsului de stil internațional cunoscut astăzi ca vals lent.

Valsul - critici și nemulțumiri

Cei mai mulți maeștri ai dansului se opuneau acestui dans și pentru că-l considerau o amenințare la adresa profesiei lor. Era un dans ușor de învățat, nu precum menuetul și alte dansuri practicate la curte, care erau mai dificil de învățat pentru că aveau figuri complexe și maeștrii aveau un rol important inclusiv în conducerea dansului la petreceri. In plus, menuetul și celelalte dansuri țineau dansatorii la o lungime de braț, abia atingându-și degetele (cel mult să se țină de mâini), iar valsul a permis partenerilor să-și pună brațele în jurul celuilalt in timp ce se învârteau pe ringul de dans.

In forma de bază a valsului, perechile dansau în poziție depărtată, uneori chiar lateral unul față de celălalt, dar succesul dansului a fost garantat de faptul că era pentru prima dată când se putea dansa in cuplu - până atunci dansurile se practicau cu toți ceilalți dansatori, cu un maestru de ceremonii care ghida dansatorii astfel ca fiecare să facă același pas.

Cei care au criticat valsul cel mai vocal au fost moraliștii. Poziția foarte apropiată a trupurilor partenerilor și întoarcerile rapide erau de neconceput - apropierea trupurilor era considerată imorală, in public, la acea vreme. Liderii religioși și conducătorii conservatori din comunitatea austriacă îl considerau vulgar și păcătos. Valsul era supranumit dansul interzis

In 1797, criticul german Salomon Jakob Wolf a publicat un pamflet împotriva dansului, cu titlul: Dovada că Waltzing este principala sursă de slăbiciune a corpului și a minții în generația noastră. Intr-o altă revistă, din 1799, valsul era descris ca fiind un dans in care doamnele își ridică rochiile astfel încât să nu le târâie pe jos și pentru a nu le călca în picioare.

Pe cât era de criticat în Austria, pe atât de popular era. In anul 1806 s-a deschis Zum Sperl, și în 1808 Apollo - locuri unde puteau dansa vals vienez sute de dansatori.

In Anglia a fost introdus in anul 1812, devenind cunoscut sub numele de Valsul German. In anul 1816, valsul a fost inclus la un bal din Londra, organizat de Prinț. Evenimentul a fost criticat în editorialul din The Times. In 1818, Madame de Genlis (1746-1830), scriitoare de origine franceză, guvernantă a familiei regale franceze, a scris in una dintre cărțile sale: O tânără, îmbrăcată sumar, se aruncă în brațele unui tânăr. O strânge la piept și o cucerește cu atâta impetuozitate încât în curând își simte inima zbătându-se violent. Asta este ceea ce ei numesc vals! In 1833, un manual britanic de bune maniere recomanda ca numai femeile căsătorite să danseze vals, fiind considerat imoral pentru tinerele necăsătorite. In 1866, tot nu era acceptat, fiind criticată moralitatea valsului într-o revistă englezească. Generația conservatoare a continuat să dezaprobe dansul, dar Regina Victoria îl iubea, și era o bună dansatoare, așa că a continuat să-l promoveze.

Pentru tineri, valsul era un dans preferat și a continuat să fie dansat.

Un fel de rezumat

Valsul a apărut undeva in Germania sau Austria, prin anul 1520, ca dans popular preferat de săteni, dar și-a făcut repede loc în saloanele cu pretenții.

Aspru criticat de lideri religioși și lideri conservatori avut succes in saloane - era preferat de tineri (care pentru prima dată puteau dansa împreună, cu trupurile apropiate, fără să schimbe partenerii) și promovat chiar de regina Angliei, Victoria.

A câștigat teren ca urmare a Congresului de la Viena, la începutul secolului al XIX-lea (1814-1815) și a faimoaselor compoziții ale familiei Strauss (tatăl și fiul cel mare) și ale lui Josef Lanner.

Balurile vieneze își au originea în secolul al XVIII-lea, in perioada Imperiului Habsburgic, când aristocrația organiza astfel de ceremonii la curtea imperială. După Congresul de la Viena balurile au fost accesibile și burgheziei. In secolul al XIX-lea, valsul vienez a devenit elementul definitoriu al acestor recepții, tradiție existentă și în prezent.

Astăzi, la Viena, in fiecare an se desfășoară Sezonul Balurilor. Peste 450 de baluri au loc numai în Viena, anual, cu începere din 11 noiembrie și până de Mardi Gras, punctul culminant fiind în ianuarie și februarie. Aceste baluri sunt organizate de diferite asociații (ca exemple: a vânătorilor, a medicilor, a cafenelelor etc.) Balul din ajunul Anului Nou deschide, de regulă, sezonul și Balul de la Opera de Stat îl închide.


Sursa foto: https://ro.m.wikipedia.org/wiki/Vals_(dans) (domeniu public)
Surse folosite pentru text:
https://stop-and-dance.ro/vals_vienez.html
https://www.lotusdance.ro/nunta/exploreaza-lumea-prin-magia-dansului/vals-vienez/
https://ro.m.wikipedia.org/wiki/Vals_(dans)
https://lilianabudau.weebly.com/vals.html
https://www.descopera.ro/cultura/20332383-johann-strauss-ii-regele-valsului-vienez
https://logadance.ro/dansuri/standard/vals-lent/
https://danielpetre.ro/despre-stilul-de-dans-vals-lent/
https://danielpetre.ro/blog/valsul-o-istorie-controversata/
https://dance-pizazz.com/waltz/

2025-04-25

Tata in 12 citate si 5 proverbe

Citate despre tată

1. Dragostea unui tată este, în tăcere, o sursă de forță pentru copilul său. (Euripide)

2. Iubirea tatei strălucește și după ce el nu mai este. O comoară ascunsă în inimile copiilor săi. (John Mark Green)

3. In inima fiecărui copil, tatăl său este un erou. (Brad Meltzer)

4. Inima unui tată e o capodoperă a naturii. (Antoine Francois Prevost)

5. Tatăl meu mi-a oferit cel mai frumos dar care poate fi oferit: a crezut în mine. (Jean Valvano)

6. Când tata nu mă ținea de mână îmi apăra spatele. (Linda Poindexter)

7. Un tată nu îți spune cum să trăiești; el trăiește și îți arată prin exemplul lui cum să o faci. (Mark Twain)

8. Când aveam 14 ani, tatăl meu era atât de ignorant încât abia dacă îl suportam in preajma mea. Apoi, când am ajuns la 21 de ani, am fost uluit să descopăr cât de multe învățase în șapte ani. (Mark Twain)

9. Tată este acel tip care a înlocuit bancnotele din portmoneu cu poze ale copiilor săi. (Michael Forest)

10. A fi tată înseamnă a fi suficient de puternic ca să fii slab. (Criss Jami)

11. Mama mea m-a protejat de lume, iar tatăl meu m-a amenințat cu ea. (Quentin Crisp)

12. Dragostea unui tată pentru copilul său e nevăzută, nespusă, dar întotdeauna prezentă, ca o lumină călăuzitoare. (Victor Hugo)

Un adult și un copil privind cerul de pe o înălțime

Proverbe despre tată

1. Dragostea unui tată este mai înaltă decât muntele; grija lui este mai adâncă decât oceanul. (proverb japonez)

2. Un tată e cineva care își duce copilul pe umeri pentru a-i arăta lumea. (proverb german)

3. Fiecare fată are admirație față de tatăl ei. (proverb arab)

4. Cel care-l socotește prost pe tatăl său dă dovadă de prostie. (proverb arab)

5. Un tată își învață copilul să stea in picioare chiar și când el însuși se simte slab. (proverb chinezesc)

Am ales citatele (și proverbele) de mai sus pentru jocul Citate favorite găzduit de Suzana pe blogul Floare de colț. Cine le-a scris prima dată nu sunt sigură în toate cazurile, dar sunt sigură în unele cazuri că, de exemplu, nu Euripide a plagiat un scriitor, actor, sportiv etc. contemporan, ci invers.

Sursa foto: https://pixabay.com/users/belif-26993644/ (IA)

2025-04-24

Minunate lumini artificiale. RiO

Ce să fie, ce să fie, pentru jocul Reflexii in oglindă inițiat de SoriN și găzduit azi de Carmen pe blogul Între vis și realitate?!

Când nu sunt hotărâtă... las numărătoarea să răspundă. Pe site-ul cu imagini am ales poze cu reflexii și am zis că voi posta foto zece. E cea publicată. Dacă aș fi reîncărcat pagina ar fi fost alta, și alta... Aș fi putut să mai adaug vreo două, dar nu vreau să abuzez, chiar dacă sunt poze cu licență gratis - e suficient câte descarc săptămânal de când accesul la pagina preferată - cu fotografii - de pe FB îmi e greu accesibilă.

Sursa foto: https://pixabay.com/users/jameswheeler-5314099/

2025-04-23

Sfantul Gheorghe.Religie,mitologie,basme

Sfântul Gheorghe in religie

Despre viața celui care va deveni Sfântul Gheorghe nu se știu prea multe. S-a născut într-o familie creștină de origine greacă din Cappadocia și a trăit în timpul domniei împăratului Dioclețian.

Tradiția spune că Sfântul Gheorghe s-a înrolat în armata împăratului și a ajuns ofițer; s-a remarcat prin îndemânarea cu care mânuia armele.

In anul 303 Dioclețian a dat un decret împotriva creștinilor, urmărind un război împotriva acestora, promițând daruri celor care vor renunța la religia creștină. Sfântul Gheorghe a ales să-și mărturisească public credința creștină. Din ordinul împăratului, a fost întemnițat și supus torturii pentru a-și renega credința. Deși a suferit chinuri teribile nu a cedat. In final, a fost decapitat.

Pentru români, este unul dintre cei mai prezenți sfinți - multe biserici poartă hramul său. Există orașe cu numele Sfântului și unul din brațele Dunării se numește Sfântul Gheorghe. Este ocrotitorul Forțelor Terestre ale României.

Variațiuni ale prenumelui Gheorghe sunt multe, și între acestea se numără Iorgu, și Iordache (eu am aflat ieri).

Iconografie

Albrecht Dürer, gravura in lemn, 1501-1504
Icoanele creștine îl reprezintă pe sfânt călare, doborând cu sulița un balaur. Acest balaur ar putea simboliza pe diavol sau Imperiul Roman in luptă împotriva creștinilor.

In general, e reprezentat călare, purtând o mantie roșie - culoare tradițională pentru martiri - dar și ca războinic pedestru sau ca tribun militar purtând diadema, cu platoșă sub mantie, ținând în mâna dreaptă o cruce și în stânga o sabie.

Legenda potrivit căreia Sfântul ar fi ucis un balaur pentru a salva o fecioară e o legendă târzie, medievală, cu origine (presupusă) in mitologiile antice (mituri erou-balaur). In unele icoane creștine apare și o femeie care asistă, în depărtare, la lupta dintre sfânt și balaur.

Sunt și icoane in care apare alaturi de alți doi sfinți militari: Teodor-Tiron și Dimitrie.

Balaurul e menționat și în Biblie, in Cartea Apocalipsei 12:3,4,9,14... În Vechiul Testament creaturile mitice precum balaurul sunt folosite in sens metaforic pentru a descrie vrăjmașii lui Dumnezeu - Psalmul 74:14, de exemplu.

Sfântul Gheorghe in mitologie

Cea mai cunoscută faptă a Sfântului Gheorghe este cea a uciderii balaurului. Undeva lângă cetatea Beirut, nu departe de Lida, era un iezer mare unde viețuia un balaur înfricoșător care ucidea mulți oameni pentru a se hrăni. Pentru a nu pieri toți oamenii au hotărât să dea ca hrană balaurului, prin tragere la sorți, pe copiii lor. Când a venit rândul fiicei împăratului a apărut Sfântul Gheorghe și a salvat-o, rănind balaurul cu sulița și omorându-l cu sabia. Se crede că, in reprezentarea iconografică, balaurul ucis de Sfântul Gheorghe nu închipuia altceva decât forțele ostile ale universului, grindina fiind asociată frecvent cu balaurul (Marcel Lutic, Timpul sacru. Sărbătorile de altădată, Editura Fundației Academice AXIS, Iași, 2006).

Legenda circulă in mai multe variante, nu foarte diferite, fiind plasată pentru prima dată în Cappadocia, primele surse apărând în secolele al XI-lea și al XII-lea, dar a fost transferată în Libia în Legenda de Aur din secolul al XIII-lea. Două variante mai jos:

1. Intr-o legendă se spune că un balaur (dragon sau crocodil) și-a făcut bârlog deasupra unui izvor de unde luau apă oamenii din orașul Silene. Pentru a le permite să ia apa, balaurul le cerea locuitorilor ofrande: animale, mâncare. Când au rămas fără bunuri de dat, balaurul a cerut fecioare - acestea erau trase la sorți. Într-o zi soarta a hotărât că e rândul unei prințese; a fost dusă la balaur, dar chiar atunci a apărut Sfântul Gheorghe, care s-a apărat cu semnul crucii, a înfruntat și a omorât balaurul. Văzând minunea, oamenii din Silene s-au convertit la creștinism.

2. Un balaur imens a poposit lângă orașul Selena (Silene) din Libia și locuitorii erau obligați să-i ofere zilnic oi pentru a-și potoli foamea. Când localnicii nu au mai avut oi, balaurul a cerut pe fata împăratului. Un viteaz creștin s-a oferit să răpună balaurul. In unele icoane timpurii prințesa e înfățișată in gura balaurului, in timp ce un viteaz cu o suliță se luptă cu acesta. După ce a străpuns balaurul, a salvat prințesa, a dus-o la palatul împăratului, care i-a oferit jumătate de împărăție și pe fiica lui de soție. Viteazul a refuzat pentru că mai avea multe de îndeplinit in lupta sa pentru apărarea bisericii, pentru ajutorarea celor săraci și celor nedreptățiți. Le-a spus că numele lui e Gheorghe și și-a văzut de drum.

Narațiunea are origini precreștine: Iason și Medeea, Perseus și Andromeda, Thyphon etc. Până a fi atribuită in mod specific Sfântului Gheorghe a fost amintită și în viețile altor sfinți - Sfântul Teodor-Tiron, de exemplu, in secolele al IX-lea și al X-lea; mai apoi, uciderea balaurului a fost atribuită Sfântului Gheorghe (amintită într-un text georgian).

Răspândită prin sfera culturală bizantină a ajuns la tradiția creștină occidentală prin cruciade (secolul al XII-lea). Cavalerii primei cruciade credeau că Sfântul Gheorghe, împreună cu sfinții săi soldați (Dimitrie, Mauriciu, Teodor și Mercurius) au luptat alături de ei la Antiohia și Ierusalim. La început, legenda a fost legată doar de romantismul cavaleresc, iar în secolul al XIII-lea a devenit subiect literar preferat și al pictorilor, in Evul Mediu târziu și în Renaștere fiind parte a tradiției creștine - orientale și occidentale - legate de Sfântul Gheorghe.

Sulița folosită de Sfântul Gheorghe in lupta cu balaurul avea un nume in povestirile romantice din Evul Mediu: Ascalon, de la orașul Ashkelon din Levant.

Uciderea balaurului (dragonului) poate fi considerată parabolă.

Mitul eroului care ucide balaurul e considerat de mai mulți cercetători ca fiind indo-european, supraviețuind sute de ani in cântece, balade și basme care relatează istoria unei lighioane uriașe care face mult rău și care trebuie răpusă de erou.

În miturile străvechi românești se spune că de Sângiorz este și Paștele Blajinilor. Blajinii sunt semidivinități care ajută sufletele morților să treacă în lumea cealaltă, ajutându-i să treacă vămile și apa Sâmbetei. Blajinii țin post și se roagă pentru oameni, îi ajută să fie buni, drepți; luptă împotriva marilor distrugeri naturale (cutremure, întunecarea Soarelui și a Lunii, inundațiilor); trăiesc la marginile pământului, pe un alt tărâm, in afara Pământului, in Ostroavele Albe ale apei Sâmbetei, apa morții. Pentru a susține Pământul pe apele cosmice au întărit cerul cu stâlpi din piatră scumpă.

Cândva, de Paștele Blajinilor aveau loc ritualuri complexe, dar care acum se mai păstrează în unele locuri ca folclor.

Sfântul Gheorghe in tradiția populară

In tradiția populară Sfântul Gheorghe e cunoscut sub numele de Sângiorz (Sângeorz) și e considerat a fi un zeu al vegetației, protector al naturii înverzite, al vitelor și oilor. Ion Ghinoiu scrie că 23 aprilie înseamnă și începutul Anului Nou Pastoral și că peste un zeu al vegetației, protector al cailor, vitelor cu lapte și holdelor semănate (...), Cavalerul trac, creștinismul a suprapus pe Marele Mucenic Gheorghe, numit și Sângiorz, care împarte anul pastoral in două anotimpuri simetrice: vara între Sângiorz și Sânmedru, și iarna între Sânmedru și Sângiorz. (din Calendarul țăranului român. Zile și mituri, Editura Universul Enciclopedic Gold, București, 2020).

Odată cu această sărbătoare are loc Alesul Oilor, formarea turmelor pentru vărat, dar și Măsurișul Laptelui - se calcula fiecărui sâmbraș brânza cuvenită la spargerea stânei. Pe vremuri, la acest praznic se încheiau învoieli, de unde zicala: Sfântul Gheorghe tocmește și Sfântul Dumitru plătește.

Legende și basme

In legendele populare și in basme, Sfântul Gheorghe este considerat străjer al timpului, alături de Sfântul Dumitru. Se spune că Dumnezeu le-a încredințat cheile vremii și aceștia pot închide sau deschide vremea in funcție de purtarea oamenilor. Amândoi sunt reprezentați călare: Sfântul Gheorghe, când aleargă călare face iarba și copacii să înverzească, deschide pământul și aduce primăvara, iar Sfântul Dumitru desfrunzește copacii și aduce frigul, zăpada, iarna. Între cei doi ar exista un legământ pe viață și pe moarte: dacă nu e codrul înfrunzit in 23 aprilie, Sâmedru (Sfântul Dumitru) îl omoară pe Sângiorz (Sfântul Gheorghe), și invers, dacă de ziua lui Sâmedru (26 octombrie), Sângiorz va găsi frunze pe ramurile copacilor.

Se spune că atunci când broaștele cântă pentru prima dată Sângeorz ia cheile de la Sâmedru (Simedru, Sânmedru, Sumedru) pentru a deschide drumul naturii spre viață.

Sfântul Gheorghe mai este numit și capul primăverii. El poate învinge vrăjitoarele sau le poate zădărnici vrăjile, poate arăta aleșilor locul comorilor; e garantul tuturor învoielilor, patronul tinerilor și al armoniei in familie.

In mai toate poveștile, basmele, filmele apare un erou negativ care pune în valoare eroul pozitiv. In multe basme românești (și nu numai) balaurul este unul dintre personajele negative, un monstru uriaș, cu aspect oribil, de șarpe sau crocodil (sau combinație) cu aripi și picioare, cu trei, șapte, nouă și chiar douăsprezece capete (cifre magice in basme și credințe), care poate viețui în munți, prăpăstii, fântâni, lacuri adânci, păduri.

Se poate spune că este una dintre cele mai înfricoșătoare apariții din basmele românești, întruchipare a răului - se aseamănă cu dragonul din alte mitologii mai ales când scoate flăcări pe nări, dar și cu hidra din mitologia greacă.

Mai mult sau mai puțin îmi amintesc basmele copilăriei, dar numai Balaurul cu șapte capete, de Petre Ispirescu, are ca erou negativ clar numit un balaur care trăiește într-o prăpastie (parcă).

In folclorul românesc, balaurul apare și ca Laur-Balaur - zic folcloriștii, eu nu-mi amintesc să fi citit acest nume. Când Laur-Balaur iese din fântâna unui sat poate fi ucis numai de Sfântul Gheorghe; balaurul de văzduh este alungat de Sfântul Ilie și numai Balaurul din prăpăstii (de pământ) poate fi învins de Făt Frumos (personaj de basm cu rol pozitiv).

Etnologul, folcloristul, scriitorul Tudor Pamfile (11.06.1883-21.10.1921) identifică în mitologia românească trei tipuri de balauri: 1. de apă - trăiește în fântână satului și este ucis de Busuioc sau de Sfântul Gheorghe; 2. de uscat - trăiește prin prăpăstii și făurește piatra scumpă; 3. de văzduh - alăturați norilor de furtună și controlați de către un solomonar. (Mitologie românească, Tudor Pamfile, Editura All, 1997).

Balada Iovan Iorgovan

Aceasta baladă românească e larg răspândită mai ales în partea de sud a României.

Aproape toate variantele baladei descriu întâmplarea cu trei surori care merg prin pădure și, la un moment dat, se opresc pentru odihnă. Cea mică adoarme și surorile ei o părăsesc. Când se trezește singură in pădure fata roagă cucul s-o ajute sa găsească drumul de întoarcere, dar cucul refuză să răspundă. Fata aude răgetele balaurului și începe să strige. O aude Iovan și se grăbește să o salveze, depășind anumite încercări până să ajungă la ea. Înainte de a incepe lupta cu balaurul acesta îl avertizează pe Iovan că de va fi ucis din capul lui va ieși o muscă foarte rea, care poate omorî cai, vaci și chiar oameni. Iovan îl asigură că-i va învăța pe oameni cum să ucidă musca și să scape de pericol. Iovan ucide balaurul. In unele variante, eroul vrea să se însoare cu fata, dar ea își dă seama, după asemănarea dintre ei, că sunt frate și soră, căsătoria fiind un păcat în aceste circumstanțe.

Balada cuprinde anumite motive mitice: somnul - intrarea pe un alt tărâm, instrucțiunile despre cum va fi ucisă musca - erou civilizator, și altele.

Enache Nedelea și Mihai Florea au adunat în volumul Iorgovan - mit, legendă, baladă (Casa Editorială Cuget, Simțire și Credință, București, 1995) 43 de variante ale baladei populare dedicate acestui erou mitic asemănat cu Hercules de unii autori.

In tradițiile indo-europene, balaurii reprezintă simboluri ale elementelor haotice din natură, iar eroii și zeii legendari trebuie să lupte cu ei și să-și impună puterea asupra acestor forțe distrugătoare pentru a restabili ordinea cosmică.

Credințe și superstiții de Sfântul Gheorghe

Sunt mai multe superstiții și credințe, cam ca la toate sărbătorile religioase, pentru că înainte de credința creștină oamenii credeau în diferiți zei și/sau ființe magice.

Se credea că în ziua de 22 aprilie și noaptea ce urma ajunului sărbătorii e un timp in care bântuie duhurile rele, putând lua mana vitelor cu lapte, rodul câmpului, visul fetelor etc. și atunci feciorii aprindeau focul viu, în hotarul satelor, pentru a purifica spațiul, pentru a avea noroc, pentru a fi feriți de calamități - săreau peste el și rosteau descântece. Din cenușa acestui foc amestecată cu anumite plante se pregăteau leacuri pentru bolile de piele.

Se spunea în popor că numai în noaptea Sfântului Gheorghe înfloresc nucii. Tot în această noapte se zice că se aprind focurile de pe comori și unii oameni le pot zări.

In ajun de Sângeorz (noaptea dintre 22 și 23 aprilie), se credea că fetele de măritat își pot vedea ursitul privind într-o cofă plină cu apă.

Tot in ajun, tinerii mergeau într-o dumbravă cu o cofă cu apă neîncepută; la răsăritul soarelui privea fiecare în cofa sa - cel care vedea un fir de iarbă in apă urma să se însoare cu aleasa inimii; cel care vedea o floare uscată nu se căsătorea in anul respectiv; dacă în apă era pământ se credea că feciorul respectiv va muri curând.

Înainte de răsăritul soarelui oamenii se cântăreau pentru a fi feriți de farmece.

În dimineața zilei de Sângeorz, capul familiei așeza la stâlpii porților și caselor, la ferestre și uși (la case și grajduri), în grădini și pe morminte ramuri verzi, pentru a proteja oamenii, gospodăria și animalele de forțele malefice. Aceste ramuri verzi erau păstrate pentru a fi folosite ca leacuri împotriva bolilor sau puse în hrana animalelor.

Femeile căsătorite mergeau în pădure și culegeau anumite plante, pe care le adăugau in hrana vitelor pentru ca vacile să dea lapte mult și bun.

Tot de dimineață, fetele mergeau în pădure pe furiș și culegeau două plante anume pe care le puneau în pod sau sub streașină ca să aibă pețitori bogați. Tot fetele, tot dimineață, puneau în mijlocului drumului brazde verzi împodobite cu coronițe pentru a observa care fecior va călca peste ele - dacă flăcăii nu călcau coronițele era semn că fetele se vor mărita in acel an.

In Bucovina, dimineața, fetele strângeau roua de pe câmp curat și se spălau pe ochi pentru a fi frumoase și atrăgătoare.

Dimineața, flăcăii căutau iarba fiarelor, o plantă miraculoasă care putea deschide lacăte.

In ziua de Sfântul Gheorghe se obișnuia ca părinții să-și urzice copii pentru a fi iuți, harnici, sănătoși și pentru a-i feri de dureri de oase (reumatism).

Nimeni nu dormea în timpul acestei zile dacă nu voia să fie somnoros tot anul.

In prima zi de luni după Duminica Tomii (prima duminică după Paște), femeile își plângeau morții și dădeau drumul pe ape curgătoare la coji roșii de ouă și firimituri de colăcei, ca să ajungă și în lumea Blajinilor.

Se pare că, dintre multele obiceiuri se mai păstrează - mai ales în unele comunități sătești - doar tradiția împodobirii stâlpilor de la poartă cu ramuri verzi.

Sursa foto Wikipedia.
Alte cărți consultate: Balada populară română, de Gheorghe Vrabie, editura Academiei Republicii Socialiste, 1966; Istoria credințelor și ideilor religioase, de Mircea Eliade, Editura Științifică, București, 1991.

Lalele din curtea mamei. MFC

Miercurea fără cuvinte, joc cu imagini găzduit de Carmen pe blogul Între vis și realitate.

Lalele roz in vaza vernil

Lalele roșii lungi in vaza transparentă

2025-04-22

Universul vazut de antici

Azi, 22 aprilie, se sărbătorește Ziua Planetei Pământ. E o zi dedicată Pământului de un senator american care și-a propus să-i trezească pe politicieni cu privire la protejarea mediului. Din punctul meu de vedere, nu prea i-a ieșit - politicienii dorm in continuare sforăind bani, putere, bani.

Am ales să scriu azi despre ce credeau unii filosofi, astronomi etc. ai antichității despre ce și cum cu Pământul, cu universul.

Thales (Tales) din Milet

Bustul desenat al filosofului Thales din Milet

Thales din Milet (cca. 624-546 a.C. - in alte surse alte date) s-a născut la Milet, Ionia, Turcia. Tot ceea ce se știe despre el, despre filosofia lui, a ajuns la noi prin scrierile altora. Herodot ar fi primul care îl menționează.

Thales din Milet și-a câștigat titlul de filosof prin încercarea de a oferi o descriere rațională a lumii. El pune întrebarea: care e izvorul tuturor lucrurilor? Răspunsul lui: apa. Susținea că totul se naște din apă și că pământul plutește pe apă ca un buștean. Aristotel discută această concepție in lucrarea lui, Metafizica, și subliniază că și apa pe care plutește Pământul trebuie să se sprijine, și ea, la rândul ei, pe ceva.

După toate probabilitățile, a călătorit în Egipt pentru a învăța astronomia, geometria și deprinderile practice legate de măsurarea și amenajarea pământului și a apei.

Anaximandru

Pictura fragment cu imaginea lui Anaximandru

Anaximandru (cca. 610-546 a.C.), e descris de Teofrast drept succesor și elev al lui Thales. De la el s-a păstrat doar un fragment din cartea care i se atribuie, Cu privire la natură. A fost primul care a îndrăznit să deseneze pe o tăbliță lumea locuită - a afirmat Agathemerus.

El vedea Pământul sub forma unui cilindru și considera că stelele sunt mai apropiate de noi decât Soarele și Luna. Aprecia că nu toți aștrii sunt la aceeași distanță de Pământ. Își dă seama că Soarele e considerabil mai mare decât Pământul. El sugera că pământul nu e susținut de nimic, ci stă deoarece se afla la o distanță asemănătoare de toate lucrurile.

Susținea că materia originară din care s-au format lumea este apeiron, o substanță fără limite, măsură ori definiție. Probabil voia să spună că apeiron-ul e infinit din punct de vedere spațial sau că e nedefinit in sensul că nu seamănă cu niciun fel de materie din universul fizic; dar e posibil să se fi gândit la ambele sensuri.

Anaximandru credea că între toate lucrurile se menține un soi de echilibru fundamental - sau stare de dreptate - probabil prin interacțiuni între contrariile cosmice: cald și rece, uscat și umed. Un pasaj din Plutarh amintește de această cosmogonie a lui Anaximandru:

El spune că ceea ce este productiv din caldul și recele etern s-a separat la nașterea lumii noastre și că din acestea s-a format un soi de glob de flăcări în jurul aerului care înconjoară pământul, ca scoarța unui copac. Când acest înveliș s-a desfăcut in anumite cercuri, s-au format soarele și luna și stelele.

Anaximene

Efigie cu profilul lui Anaximene
Anaximene (cca. 585-528 a.C.), ca și Anaximandru, susținea că principiul primordial al tuturor lucrurilor este infinit, dar era gata să specifice că acest principiu primordial este aerul. Teofrast (Teophrast) unul dintre elevii lui Aristotel, relatează că Anaximene credea că și alte substanțe materiale provin din aer prin procese de rarefiere și condensare:

Rafinându-se, devine foc, îngroșându-se, devine vânt, apoi nor, apoi (îngroșându-se mai mult) apă, apoi pământ, apoi piatră; iar restul se naște din acestea. Și el spune că mișcarea este eternă și că și schimbarea e produsă de ea.

Singura rămășiță din scrierile lui Anaximene este fraza:

După cum sufletul nostru, fiind aer, ne ține laolaltă și ne stăpânește, tot așa vântul [sau respirația] și aerul cuprind întreaga lume.

Anaximene își învăța discipolii că pământul este plat și atârnă in aer, că stelele sunt implantate ca niște cuie în cristalin, iar corpurile cerești se mișcă în jurul pământului așa cum se învârtește o pălărie in jurul capului nostru. Explica producerea cutremurelor referindu-se la alternarea pământului între uscăciune și umezeală. Când se usucă, pământul se crapă și este scuturat de vârfurile care se rup astfel și cad înăuntru. Ploaia se produce când aerul se îngroașă pentru a forma nori, care sunt apoi comprimați până când se stoarce umezeala din ei. Grindina e rezultatul coalescenței apei și zăpezii când se amestecă vântul cu umezeala. Aerius relatează că Anaximene a afirmat despre Soare că e plat ca o frunză și că toate corpurile cerești sunt focuri aprinse care au printre ele și corpuri pământești.

Anaximene nu numai că s-a străduit să găsească explicații naturale pentru toate fenomenele, dar, prin concepția sa că aerul ține legate atât sufletele oamenilor cât și lumea, pare să sugereze o unitate organică ce îmbrățișează tot ce există, inclusiv ființele omenești.

Pitagora

Bustul lui Pitagora, sculptura italiana după originalul grecesc

Pitagora (571-496 a.C. - alte surse notează că s-a născut cândva între anii 590-570 a.C.) a fost matematician și gânditor mistic. S-a născut, probabil, in Samos, o insulă în largul coastelor Ioniei, dar și-a petrecut o mare parte a vieții la Crotona, in sudul Italiei.

Pitagora e cel care denumește cerul Cosmos.

Întreg Universul e conceput de Pitagora ca o sferă, de la el și de la pitagoreici pornind teoria sferelor și a mișcărilor perfect circulare ale planetelor (care inițial a reprezentat o aproximație utilă, pentru ca mai târziu să devină total nesatisfăcătoare pentru explicarea mișcărilor din sistemul planetar)

Teza după care Pământul nu se află imobil in centrul Universului, ci în mișcare, in jurul unui foc central, apare pentru prima dată - susțin unele surse - in istoria gândirii umane în cadrul școlii pitagoreice. Ideea sfericității impunându-se in Grecia cam între 550-450 a.C.

După pitagoreici Pământul e un corp ceresc, care, ca și alte corpuri cerești, se mișcă pe traiectorii circulare in jurul focului central.

Din moment ce Pământul și-a pierdut situația privilegiată in Univers, nimic nu împiedică pe pitagoreici să formuleze ideea pluralității lumilor.

Anaxagora din Clazomene

Pictura: Anaxagora cu globul pământesc

Anaxagora sau Anaxagoras (c. 500-429 a.C.) s-a născut la Klazomenai, Izmir, Turcia, și s-a stabilit la Atena, in anul 460 a.C. A incercat să explice rațional fenomenele astronomice din natură, negând existența zeilor. Concepea Soarele ca un glob de metal incandescent și Luna ca un corp întunecat, cu munți și șesuri; a explicat in mod corect fazele Lunii, eclipsele de Soare și de Lună, precum și apariția meteoriților.

Pentru a arăta de ce Soarele, Luna și ceilalți aștri despre care afirma că se rotesc în jurul Pământului nu cad pe suprafața sa, Anaxogara spunea că era din același motiv pentru care piatra din ghiocul praștiei nu cade pe mâna care o rotește, ci descrie un cerc în jurul ei. Adăuga, de câte ori avea ocazia, că un cult religios închinat aștrilor nu are niciun sens. A fost întemnițat și numai protecția ilustrului său elev, Pericle, l-a scăpat de condamnarea la moarte.

A făcut și afirmații care s-au dovedit greșite: Soarele e mai mic decât Pământul, Luna e cam de mărimea Peloponezului (actuala peninsulă Moreea din sudul Greciei).

Pentru cum a explicat fenomenele cerești a fost considerat ca precursor al lui Laplace și Newton.

Parmenide din Eleea

Parmenide (c. 515-470 a.C), conform lui Teophrast, ar fi susținut și el teoria sfericității Pământului. Plutarh scria că Parmenide ar mai afirmat că Luna, mișcându-se în jurul Pământului, iluminează nopțile cu o lumină împrumutată.

Filolaus (Philolaus) din Tarent

A fost primul filosof care a atribuit mișcare Pământului. Atribuie nu numai Pământului, ci tuturor astrelor, o formă sferică, singura formă perfectă. Despre Pământ afirma că nu are nici sus nici jos și nu e centru al Universului.

Philolaus (c. 450-400 a.C.), pitagoreician, a spus că Pământul, Soarele și Luna sunt planete și se învârt în jurul unui foc, dar de pe pământ nu se poate vedea focul pentru că un obiect se învârte în jurul focului între Pământ și foc. Potrivit acestor afirmații, revoluția Pământului în jurul acestui foc e de 24 de ore.

Susținea că nouă corpuri cerești se rotesc în jurul unui foc central, cel mai aproape de centru, antichton sau antipământul, o planetă invizibilă, apoi Pământul, Luna, Soarele, cinci planete, după care urma sfera purtătoare a stelelor fixe. Dincolo de acest strat exterior, un zid din eter fierbinte închidea universul din toate părțile. Acest foc exterior era o a doua sursă de lumină.

Eudoxus (Eudoxius) din Cnidus (Knidos)

Eudoxus, grafică

Astronom, matematician, filosof, Eudoxus (n. c. 395-390 a.C - d. c.342-337 a.C. - sau 408-355 a.C.?) e autorul teoriei omocentrice, teorie schițată de Pitagora și reluată de Platon.

Afirma în anul 370 a.C. că o sferă uriașă se învârte în jurul Pământului și că în această sferă sunt mai multe sfere transparente interconectate. Scrierile sale nu s-au păstrat, dar contribuțiile sale sunt cunoscute de la alți antici care i-au studiat teoriile. Între altele, Eudoxus a contribuit la identificarea constelațiilor.

A conceput un model cu 27 de sfere pentru a explica mișcările planetelor și Lunii in jurul Pământului. Mai târziu, marii gânditori ai antichității măresc numărul de sfere și complică tot sistemul. Calippus adoptă un număr de 35 de sfere, Aristotel ajunge la 55.

A susținut faptul că planetele cunoscute atunci (Mercur, Venus, Marte, Jupiter, Saturn), Soarele și celelalte stele, se rotesc în jurul Pământului care e fix. Considera că mișcarea fiecărui corp ceresc e dirijată după un anumit număr de sfere - teorie prin care explică mișcarea retrogradă a planetelor.

Aristotel

Bustul lui Aristotel
Aristotel (384-322 a.C.) s-a născut la Stagira, in peninsula Calcidica din nordul Greciei. La vârsta de 18 ani pleacă la Atena și devine discipolul lui Platon.

Concepe sistemul de planete folosind 55 de sfere imaginare. Aduce probe valide privind sfericitatea Pământului. A susținut geocentrismul și imobilitatea Pământului, și ideea de perfecțiune și eternitate a corpurilor cerești cunoscută ca armonia mișcărilor perfecte.

Heraclit (Heraclid) din Pont

Bustul filosofului grec Heraclit

Heraclit (388-355 a.C.), filosof și astronom grec, e cel care a afirmat că Pământul se rotește în jurul axei sale, de la vest la est, o dată la 24 de ore, ceea ce duce la iluzia rotației diurne a cerului. Se poate spune despre el că e inițiatorul teoriei heliocentrice, dar aspectul e contestat.

Contemporan cu Aristotel, un nonconformist notoriu, detronează Pământul de pe poziție sa de centru al revoluției tuturor planetelor, cel puțin pentru orbitele planetelor Mercur și Venus și dă acest rang Soarelui.

Autorii din antichitate au spus despre el: el face ca Pământul să se rotească în jurul său însuși în decursul unei zile, in timp ce cerul e in repaus. El mișcă Pământul ca o sfârlează, de la Vest la Est, in jurul propriului său centru; el face ca Venus să se rotească în jurul Soarelui și nu al Pământului; el face ca eliptica să fie descrisă de către Pământ, iar Soarele dobândește rolul unei stele fixe.

Eratostene din Alexandria (din Cyrene, Libia de azi)

Eratostene (276, Cirene - 194 a.C., Alexandria, Regatul Ptolemeu - Egipt), matematician, poet, muzicolog, atlet, geograf și astronom s.a., membru al Academiei din Alexandria, e considerat fondatorul geografiei matematice. El a măsurat aproximativ circumferința planetei Pământ și înclinația axei acestei planete.

Aristarh (Aristarchos) din Samos

Statuia astronomului Aristarh

Aristarh (310 a.C, Samos, Grecia - 230 a.C., Alexandria, Egipt) a fost astronom și matematician grec. O singură lucrare a lui s-a păstrat: Despre dimensiunile și distanțele Soarelui și Lunii - o lucrare în care încerca să determine, prin observații, distanțele până la Lună și Soare - i-a reușit destul de corect. In ceea ce privește concepția lui cosmologică, i se atribuie teoria unei mișcări combinate pentru Pământ.

A fost primul care a susținut că Pământul și alte planete se învârt în jurul Soarelui, că Pământul se învârte în jurul axei sale o dată la 24 de ore. Elaborează schema primului sistem planetar heliocentric (anul 288 a.C.) A arătat imensa depărtare a stelelor față de Pământ, subliniind că dimensiunea cercului descris de Pământ în jurul Soarelui e ca un punct față de distanțele până la stele - de unde se putea deduce ideea că sistemul nostru planetar e doar o insulă infimă in spațiul cosmic. A fost ridiculizat pentru convingerile sale. Cei mai mulți filosofi greci considerau Pământul o planetă statică in jurul căreia se roteau celelalte planete.

A suferit osânda grea a exilului, după ce stoicul Cleantes, discipol al lui Zenon, ceruse chiar să fie demascat ca hulitor al zeilor deoarece încercase să mute vatra lumii.

Apoloniu din Pergam (Perga)

Apoloniu (n. 262 a.C. in Perga, Antalya, Turcia - d. 190 a.C. in Alexandria, Egipt) a fost astronom și geometru, aparținând Școlii din Alexandria. A introdus teoria mișcării circulare uniforme a corpurilor cerești in jurul Pământului considerat imobil. A introdus noțiunile de excentric și epiciclu. Excentricitatea orbitală e o măsură a abaterii (deformării) orbitei eliptice a unei planete sau a unui satelit de la forma perfect circulara.

In locul sferelor cerești folosește deferenți și epicicluri pentru a explica mersul planetelor. Prin parcurgerea de deferenți și epicicluri se puteau reprezenta unele neregularități ale mișcărilor planetare, dar era o soluție aproximativă, geometrică și nu fizică.

Prin deferent se înțelege un cerc mare pe care se deplasează centrul epiciclului planetelor aflate într-o mișcare uniformă. Apoloniu a plasat acest cerc cu centrul nu in Pământ, ci pe linia Pământ - Soare. Prin epiciclu se înțelegea un mic cerc suplimentar, al cărui centru se afla pe orbita principală a planetei.

Hiparh (Hipparchus)

Hiparh (c.190 in Niceea, Turcia - 125 a.C. in Rodos, Grecia), astronom, matematician, geograf, e considerat unul dintre marii astronomi ai antichității și fondatorul astronomiei științifice. A alcătuit un catalog de stele care cuprindea pozițiile a peste o mie de stele, clasificate pe șase mărimi stelare (clasificarea stelelor după strălucire). A introdus determinarea poziției unui punct pe suprafața Pământului cu ajutorul latitudinii și longitudinii geografice. A determinat durata anului stelar și a calculat destul de precis distanța dintre Pământ și Lună. A descoperit fenomenul de precesie al echinocțiilor - deplasarea în lungul eclipticii a punctelor echinocțiale vernal și autumnal.

In timpul șederii în Insula Rodos conduce observații astronomice și, in baza acestora, determină durata anotimpurilor și constată faptul că mișcarea Soarelui in jurul Pământului nu e uniformă; descoperă neregularități și în mișcarea Lunii.

S-a bazat pe concepția lui Apoloniu, ceea ce i-a permis să calculeze tabele destul de exacte pentru acea vreme ale mișcării Soarelui și Lunii, prevăzând de asemenea, cu un grad înalt de precizie, pozițiile viitoare ale planetelor, menținându-se in cadrul sistemului geocentric. Ordinea componentelor sistemului planetar devine astfel (de la centru): Pământ - Lună - Mercur - Venus - Soare - Marte - Jupiter - Saturn - stelele. Ordinea a fost determinată după legea cu cât o planetă are o perioadă de revoluție mai îndelungată, cu atât este vorba de o planetă mai îndepărtată

A scris cel puțin 14 lucrări, dar numai trei din Comentariile despre Fenomenele lui Eudoxius și Aratos s-au păstrat până azi.

Claudiu Ptolemeu

Claudiu Ptolemeu (90/100 d.C. - 160/170 d.C.), astronom, cartograf, matematician, fizician, filosof și muzician, a dezvoltat modelul lui Hiparh care va domina astronomia până la Copernic. A observat refracția luminii stelelor in atmosferă și explica în mod logic teoria geocentrică care, din punct de vedere matematic, nu e absurdă.

Un fel de concluzie

Dintre cei amintiți mai sus numai Heraclit, Aristarh din Samos și Hiparh s-au gândit la un sistem planetar heliocentric, dar toți au avut contribuții importante în domeniul astronomiei, ajungând la teoriile lor prin observație, și fără instrumente de mare precizie prin care poate fi observat cerul, de exemplu.

In antichitate s-a făcut diferența între stele și planete și s-a precizat, in final, că forma Pământului e sferică (Pitagora, Anaxagora, Parmenide, Filolaus, Eudoxus, Aristotel și următorii), planeta ajungând să fie privită că un corp ceresc, considerat in general de a ocupa o poziție centrală (sistem geocentric). Filolaus a fost primul care a afirmat că Pământul se mișcă.

Au fost făcute primele măsurători (Eratostene, e unul) ale dimensiunile Terrei și a primelor distanțe cosmice - depărtarea Lunii de Pământ și circumferința Pământului sunt singurele masuri determinate sigur (Hiparh)

Soarele, Luna și planetele constituie un sistem a cărui limită nu trece de orbita celei mai îndepărtate planete care poate fi văzută cu ochiul liber: Saturn. Celelalte stele sunt considerate a fi fixe pe o sferă care înglobează sistemul geocentric (Anaximene).

Progresele astronomiei au fost împiedicate cu înverșunare de concepția religioasă.

Notă

Lista nu are caracter exhaustiv - am ales să amintesc numai acei antici despre care aveam deja notițe și cărți.

Anii între care au trăit cei pe care i-am amintit mai sus diferă - mai mult sau mai puțin - în funcție de diferitele surse. Vârsta anticilor este calculată, in general, după lucrările scrise sau alte documente  (unde s-au păstrat) sau după ce au scris alții despre ei. La fel se întâmplă în cazul numelor proprii.

Poate, dacă nu ar fi fost distrusă biblioteca din Alexandria (Egipt) ar fi stat un pic altfel lucrurile, având mult mai multe informații despre savanții antichității și scrierile lor. Azi, doar două cauze ale distrugerii sunt susținute de cercetători: distrugerea parțială e atribuită războiului civil dintre Cezar și Pompei, in anul 48 a.C.., iar o aripă a bibliotecii a fost distrusă de creștini în anul 391 d.C., in urma edictului dat în acel an de împăratul Theodosius prin care religiile păgâne erau scoase în afara legii.

Imaginile sunt de pe Wikipedia.

Bibliografie: Mic dicționar al filosofiei occidentale, de Diane Collinson, Editura Nemira, București, 1995. Notițe din Figuri ilustre al antichității, Editura Tineretului, București,1967, dar și din alte cărți pe care nu le-am notat când am ales ideile de reținut.

2025-04-19

Oua rosii bine sparte

Vineri am avut două mâini stângi - fiind dreptace a fost destul de aiuristic - și juma' de neuron... Pocinog după pocinog. Pe la ora 19 am zis gata, nu mai fac nimic! Nu m-a ținut mult pentru că nu vopsisem ouă... Era și azi o zi, dar nu voiam să fie și mai aglomerată așa că am trecut la pregătit ouă roșii de Paște. Doar cinci ouă, doar roșii. Anul trecut am vopsit șapte, cu ceva ani in urmă doar trei. Am vrut șapte și în acest an, dar mai erau doar șase în frigider și unul - mi-a zis bucătarul șef - e pentru altceva. Cinci ouă să vopsesc? Ok.

Am spălat ouăle și le-am pus la fiert și - ca niciodată! - am făcut ca la carte (zic unii că așa se face): după ce începe apa să fiarbă se mai lasă pe foc 7-10 minute. Unul s-a crăpat ușor, dar tot l-am pus în vasul cu vopsea roșie.... Și le-am uitat în vopsea! Au ieșit roșu închis. Las' că-i bine și-așa rău.

Oua vopsite roșu și sparte din greseala
După ce s-au răcit, să le dau luciu. Am avut numai ulei pentru asta și am trecut la fapte. Apoi le-am pus, temporar, într-un castron mic, din plastic. Mi-am admirat, o clipă, opera.

Când m-am ridicat de la masă... Pfuuuu! Am atins - habar n-am cum am reușit! - micul castron. Castronul era pe masă și mă holbam că-i gol! Mi-am dat seama că am dat ouăle pe jos doar când am auzit poc, poc, poc... niște sunete înfundate. Ouăle erau împrăștiate în jurul meu... Singura reacție: am râs în hohote, și m-a ținut mult! Nu-mi dispărea din minte sunetul ouălor căzute în cascadă!

2025-04-15

John Locke si natura cunoasterii

Întemeietorul emipirismului, John Locke
Concepțiile filosofice (și politice) ale lui John Locke (1632-1704) au fost foarte bine primite de contemporani. Fiind un adept al empirismului susținea că în ultimă instanță cunoștințele omenești provin din experiența senzorială: Nimic nu este in minte dacă n-a fost mai întâi în simțuri (un principiu empirist).

John Locke este considerat întemeietorul empirismului și Rene Descartes întemeietorul raționalismului, două curente filosofice antitetice, care nu rivalizau ca simple doctrine gnoseologice, ci ca veritabile paradigme de raționalitate alternative.

In anul 1690, Locke a publicat Încercare asupra intelectului uman (sau Eseu asupra intelectului omenesc, pe care a revizuit-o de trei ori), in care își expunea teoria cunoașterii. Această teorie a cunoașterii e importantă in filosofia empirică și pentru că urmează raționalismului continental întemeiat de Descartes.

Tot în 1690 a publicat Două tratate asupra guvernării, in care aduce argumente împotriva dreptului divin al regilor și susține că toți oamenii sunt liberi și egali în statul natural și posedă anumite drepturi naturale. Doctrinele politice ale lui John Locke au fost incorporate în Constituția americană și în Constituția adoptată în Franța în 1871.

Principala preocupare filosofică a lui Locke, dar și altor gânditori din secolele XVII și XVIII, era legată de capacitatea minții omenești și de natura cunoașterii. Într-un pasaj din Epistola către cititor (prefață la Încercare asupra intelectului uman) descrie sarcina filosofului ca fiind cea a unei calfe de constructor, care trebuie să curețe puțin terenul, înlăturând o parte din resturile și molozul care stau in calea cunoașterii. El simțea că raționalismul acceptase ideea că puterea rațiunii poate face mai mult decât era efectiv cazul, și prin aceasta produsese o reacție sceptică la fel de excesivă. Locke considera că, dacă ar putea descoperi limitele puterilor mintale, atunci cunoștințele lui i-ar putea face pe oameni mai prudenți când e vorba de a se juca cu lucrurile ce depășesc puterea de cuprindere a minții și asta le-ar da posibilitatea să se oprească atunci când coarda ei e întinsă la maximum și să se așeze liniștiți într-o ignoranță calmă a acelor lucruri care, dacă sunt cercetate, se dovedesc a depăși limitele capacității noastre.

In cartea I din Încercare... ia în considerație apoi respinge părerea că anumite idei sunt înnăscute; adică, avem unele idei care nu sunt dobândite prin experiență, ci sunt prezente ca parte constitutivă a minții omenești.

In cartea II susține că mintea este ca hârtia albă, goală de orice semne, fără niciun fel de idei și se întreabă: Cum ajunge să se mobilizeze? Răspunsul lui este că experiența, sub forma senzațiilor și reflecțiilor, furnizează materii prime, pe care apoi mintea le prelucrează, analizandu-le și organizându-le în modalități complexe. Senzațiile se primesc când organele senzoriale sunt stimulate și apoi produc efecte în conștiință; reflecția este felul cum mintea ia notă de propriile sale operații și de maniera în care se desfășoară ele și se bizuie pentru materialul ei pe alte activități mintale generate de senzații.

Locke numește idee orice lucru de care mintea este astfel conștientă, și distinge între idei simple precum: amar, acru, rece, cald, care nu conțin alte idei și care nu pot fi create de mintea omului și, pe de altă parte, idei complexe, care sunt produse de minte când adună și combină idei simple. Ideile complexe se pot referi la lucruri neobișnuite - cum ar fi inorogul ori satirii care nu există in realitate - dar vor fi întotdeauna analizabile ca un amestec de idei simple, dobândite prin experiență.

El subliniază că grupurile de idei simple merg constant împreună, adică formează obiecte pe care le denumim arbori, mere, câini etc., și zice: Dacă nu ne imaginăm cum pot subzista prin ele însele aceste idei simple, ne deprindem să presupunem existența unui substrat in care subzistă, și din care rezultă ele, și deci îl denumim substanță. Cineva, căruia i se cer detalii precise despre ce este exact acest substrat, nu poate răspunde decât că este ceva, dar nu știu ce. Locke, deși a susținut că toate conceptele omului provin din experiență, nu a respins ca lipsită de sens noțiunea de substanță. Nu a renunțat la conceptul de substanță - explică el într-o scrisoare - pentru că ar fi o contradicție să susții existența calităților, fără ca ele să existe având drept suport substanța. El presupune inclus in conceptul de existență, in mod necesar, conceptul de substanță, dar acest lucru nu e deloc evident de la sine.

Pe scurt, consecințele teoriei lui J. Locke par să fie că oamenii nu percep niciodată direct lumea, pentru că percep numai ideile provocate de stimularea simțurilor (o teorie a percepției cu caracter cauzal: trebuie să ne gândim la niște stimuli fizici care acționează asupra simțurilor, generând astfel în minte idei). Desigur, există obiecții serioase la această teorie. Sunt o mulțime de întrebări care au fost puse și la care Locke nu pare să fi avut un răspuns satisfăcător.

El îi laudă pe unii contemporani ai săi - Boyle, Newton - savanți care s-au străduit să explice lumea pe baza structurilor ei mai degrabă decât pe baza calităților ei și credeau că experiența omului în privința unor calități cum ar fi culoarea, parfumul etc. poate fi explicată prin prisma structurilor mai degrabă decât prin cea a entităților distincte de structuri. Adoptând ideile acestea, Locke distinge între ceea ce se numește în general calitate primară și calitate secundară.

Calitățile primare sunt cele total inseparabile de trup, indiferent de starea în care se află, și pe care, indiferent de modificările și transformările prin care trece, indiferent de toată forța exercitată asupra lui, le păstrează constant. Unul dintre exemplele lui: boaba de grâu - oricât de mult o sfărâmăm, fiecare fărâmă își păstrează soliditatea, întinderea, aspectul și mobilitatea care constituie calitățile ei primare.

Calitățile secundare nu sunt nimic din obiectele in sine, ci doar puteri de a produce în noi diferite senzații prin calitățile lor primare, adică prin volum, înfățișare, textură și mișcare a părților lor insensibile, cum ar fi culori, sunete, gusturi etc. Altfel spus: volumul, numărul, aspectul etc. sunt efectiv înlăuntrul obiectelor, pe când culoarea, parfumul, căldura, răceala nu sunt.

Locke denumește calitățile primare reale, pentru că sunt prezente in obiecte indiferent dacă simțurile cuiva le percep sau nu. Despre calitățile secundare spune: Îndepărtați din ele senzația; nu lăsați ochii să vadă lumină ori culori și nici urechile să audă sunete; cerul gurii să nu guste, nasul să nu miroasă, și atunci toate culorile, gusturile, mirosurile și sunetele - fiind asemenea idei particulare - dispar și încetează și sunt reduse la cauzele lor, adică volum, înfățișare și mișcare a părților.

Prin această teorie, Locke pune in discuție părerea lui Aristotel, care consideră că gusturile, culorile și mirosurile sunt lucruri în sine. Locke mai specifică un al treilea tip de calitate pe care o posedă obiectele: puterea pe care o au corpurile de a face o asemenea schimbare in volumul, înfățișarea, textura și mișcarea altui corp, încât să-l facă să acționeze altfel decât înainte asupra simțurilor noastre. Exemplul lui: puterea focului de a face plumbul să fie moale și fluid. Această calitate, puterea de a transforma, o posedă un obiect în virtutea calităților sale primare și nu e ceva deosebit de ele.

Subiectul cărții a III-a din Încercare... este despre limbă (filosofia limbajului), dar nu insist aici. Scriu doar ideea de bază a teoriei lui Locke: fiecare limbă sau sistem conceptual nu e altceva decât un mod particular de a structura și percepe o realitate, care, așa cum e ea, in sine însăși, rămâne inaccesibilă.

Mai există și cartea a IV-a - Despre cunoștințe și opinii. Cunoștințele, spune Locke, constituie o percepție a conexiunii și acordului, sau dezacordului și respingerii, față de oricare dintre ideile noastre.

(Din Mic dicționar al filozofiei occidentale, de Diane Collinson, Editura Nemira, București, 1995; traducere de Andrei Bantaș).

Citate despre cunoaștere, John Locke

Câteva citate sub semnătura lui John Locke, pentru a înscrie postarea, fără ezitări, în tabelul jocului Citate favorite găzduit de Suzana pe blogul Floare de colț:

Opiniile noi sunt întotdeauna suspecte și, de regulă, contrazise, fără alt motiv decât că nu sunt deja comune.

Puțini oameni se gândesc că, totuși, toți vor avea păreri. Prin urmare, opiniile oamenilor sunt superficiale și confuze.

Singura apărare împotriva lumii este o cunoaștere aprofundată a acesteia.

Cititul oferă minții numai materiale ale cunoașterii; gândirea este cea care face ca ceea ce citim să fie al nostru.

Discursurile lungi și lecturile filosofice, in cel mai bun caz, uimesc și zăpăcesc copiii, dar nu îi instruiesc.

Adesea e mai mult de învățat din întrebările neașteptate ale unui copil decât din discursurile adulților.

Scopul nostru aici nu e să cunoaștem toate lucrurile, ci doar pe acelea care privesc conduita noastră.

Cunoștințele niciunui om nu pot depăși experiența lui.

Suntem precum cameleonii, luăm culoarea caracterului moral de la cei care ne înconjoară.

2025-04-11

Citate si proverbe despre bani si avere. CF

Banu-i ochiul dracului - spune un proverb. Cum să fie? întreabă unii. Cum te descurci fără bani? Și, in gând, le zic: pricepeți ioc despre ce-i vorba în propoziție. Banii sunt necesari, dar sunt ochii dracului atunci când unii încep să-i iubească și să facă orice pentru ei: să fure, să înșele, să ucidă, să vândă droguri, să vândă oameni, să se căsătorească etc. pentru bani. Mai sunt avarii: ăștia, practic, colecționează bani și când trebuie să dea o sumă cât de mică (chiar și numai în interes personal) doar că nu-i lovește damblaua. Sunt și unii cu foarte mulți bani și care devin aroganți, crezându-se stăpânii universului deși mai au greieri in călcâie. Diavolul, altfel spus, le face cu ochiul... și pune stăpânire pe ei.

Fie vorba: e super-extra-fain când banii sunt mulți sau... cât să acopere necesitățile și ceva in plus, pentru plăceri diverse: daruri, donații, călătorii, cărți etc.

Iubirea de bani este rădăcina tuturor lucrurilor, scrie undeva in Biblie. O avea cineva argumente care să contrazică afirmația? Oh, unii ar încerca, confundând iubirea de bani cu necesitatea...

M-a apucat cârcotitul! Am fost parte într-o discuție mai amplă despre bani, și mi-a venit ideea să caut citate despre bani, pentru jocul Citate favorite găzduit de Suzana pe blogul Floare de colț.

Proverbe despre bani

Culegere de maxime și cugetari

Cei mai buni bani sunt cei pe care îi folosești.

Banii pe care îi aduc vânturile ii iau înapoi uraganele.

Banii cu bani se câștigă.

Nu sunt pierduți banii care îți sporesc mintea.

Toți cei care au bani sunt mândri.

Dacă ai bani de risipit, ridică mai bine case din ruine.

E bine să cheltuiești, dar dacă întreci măsura se cheamă că risipești.

Banii adunați de zgârciți sunt mâncați de cel care stă liniștit deoparte.

Maxime și cugetări despre bani

Ibn Al-Muaqaffa':

Cei mai primejdioși bani sunt aceia din care nu se cheltuiește. (Kalila și Dimna)

Nu te întrista dacă ai puțini bani. (Kalila și Dimna)

Cel care are minte nu se bucură de banii mulți și nu se întristează dacă sunt puțini, căci banii sunt mintea și munca sa. (Literatura mică)

*

Bani sunt asemenea unei orgi care scoate, pentru cel care nu știe să cânte bine la ea, melodii neplăcute. Banii sunt asemenea dragostei; îl ucid pe cel care este zgârcit cu ei și îl învie pe cel care îi dăruiește cu generozitate. (Djubran, Zâmbet și lacrimă)

Noi avem mai mulți bani decât aceia care trăiesc în sat, dar ei sunt mai nobili decât noi sufletește. Noi suntem sclavii ambițiilor noastre, iar ei sunt fiii mulțumirii cu ceea ce au. (Djubran, Miresele poienilor)

Dacă omul ar avea două văi pline cu bani, ar dori o a treia. Pe om nu-l satură decât țărâna. (Hadis)

Unde se îngrămădesc banii vin și grijile. (Horațiu)

Banii nu trebuie să intre în casa oamenilor cinstiți decât pe calea virtuții. (Jacques Amyot)

Banii sunt un bun servitor, dar un râu stăpân. (Francis Bacon)

Proverbe despre avere

Culegere de maxime, cugetări și proverbe arabe

Cea mai buna avuție este mulțumirea cu puțin.

Cel la care a plouat își închipuie că peste tot a plouat.

Cel căruia nu-i pasă de averea sa înseamnă că se respectă pe sine.

Beția bogăției e mai primejdioasa decât beția vinului.

Maxime și cugetări despre avere

Averile părinților aduc de cele mai multe ori nenorociri copiilor. Acele haznale largi pe care truda tatălui și a mamei le-au făcut să fie pline se preschimbă in temnițe înguste și întunecoase pentru urmași. Acel zeu măreț cu forma de dinar, pe care îl adoră oamenii, se preschimbă într-un diavol înfricoșător, care chinuie sufletele și ucide inimile. (Djubran, Aripile frânte)

Din averea ta ai atât cât mănânci și totuși vei pieri, atât cât îmbraci și totuși ceea ce porți se va rupe (...), restul este pentru moștenitori (Djahiz, Avarii)

Averea pentru mine nu-i / Cât sănătatea trupului. (poet neidentificat)

Averea care-ți ajunge pentru mâncare și băutură este suficientă. (Imru Al-Qays)

Ibn Al-Muqaffa':

Nu există avere mai bună decât mintea. (Literatura mică)

Să știi că averea ta nu-i poate îmbogăți pe toți oamenii, așa că împarte-o doar acelora care pe drept o merită. (Literatura mare)

Să nu-l socoți bogat pe acela care nu a contribuit la strângerea averii sale. (Literatura mică)

Să nu te încânte faptul că cineva te onorează pentru o poziție sau pentru o funcție pe care o ai, fiindcă funcția este lucrul care trece cel mai repede in lume. Să nu te încânte nici faptul că cineva te onorează pentru avere, căci, după funcție, ea dispare cel mai repede. (Kalila și Dimna)

Al-Mutanabbi:

Nu are faimă-n lume cel cu averi puține / Și n-are avere-n lume cel ce faima nu-și ține.

Tot ce deasupra țărânii se află, țărână va fi.

Unde-s slăviții regi ce-au adunat comori? / Din ele și din regi nici pulberi nu măsori. 

*

Bogăția face nefericit pe cel care o are și totuși tremură când e să o folosească la ceva. (Aristotel)

Ceea ce face bogăția noastră nu e mulțimea averilor noastre, ci chipul nostru de a viețui. A nu fi lacom este un bun asigurat. A nu cumpără nimic pe toane e un venit. (Cicero)

Nici sărăcia nu poate înjosi sufletele mari, nici bogăția nu poate înălța pe cele josnice. (Vauvenargues)

Avuția este ca apa sărată: cu cât se bea, cu atât ațâță setea. (Schopenhauer)

Bogăția sufletului este singura bogăție; celelalte bunuri sunt bogate in dureri. (Lucian, Antologia)

Copiate din Proverbe, maxime și aforisme arabe, Editura Albatros, București, 1976 și din Cugetări și maxime, Editura Tineretului, București, 1968.

2025-04-09

2025-04-08

Ziua Internationala a Romilor 2025

Ce și de ce se sărbătorește în 8 aprilie?

Romii sunt cea mai numeroasă minoritate din Europa. In anul 1990, ziua de 8 aprilie a fost declarată oficial Ziua Internațională a Romilor, in Polonia, la cel de-al patrulea Congres Mondial al Uniunii Internaționale a Romilor, in onoarea primei mari întâlniri internaționale a reprezentanților romilor, întâlnire care a avut loc între 7-12 aprilie 1971, intr-o localitate din apropierea Londrei.

Tot azi se celebrează, din 2006, Sărbătoarea etniei romilor din România.

Astăzi ar trebui să sărbătorim cultura romilor, să ne amintim istoria lor, istorie care a fost parte integrantă a lumii, îndrăznesc să afirm, nu doar a Europei. Cu toate că sunt minoritatea cea mai numeroasă în Europa, comunitățile de romi sunt in continuare victime ale discriminării și marginalizării pe scară largă.

Originea romilor

Coperta cărții: romi, căruțe cu coviltir și căi înhămați la ele

Bogdan Petriceicu Hașdeu îi numea pe țigani (romi, cum sunt cunoscuți azi) poporul enigmatic, și nu cred că exagera, având în vedere că nu sunt multe popoare (care există și azi) a căror istorie este înconjurată de mister. La această situație au contribuit originea, statutul de nomazi, filosofia lor de viață și, nu in ultimul rând, tradițiile.

Originea romilor a fost una dintre cele mai controversate probleme de istorie a popoarelor. Până la sfârșitul secolului al XVIII-lea, întâietate a avut ipoteza originii egiptene a țiganilor. In prezent, pare că s-a impus ideea originii indiene a romilor. (din Istoria țiganilor, de Lucian Cherata, Editura Nemira, București (1995, cred). Limba lor, romani, face parte din limbile indo-ariene.

Drumul spre Europa pare a se fi stabilit mai ales în baza dovezilor lingvistice - via Persia, Armenia și Asia Mică, in epoca Imperiului Bizantin.

Romii au fost și - in general, in fapt - au rămas marginalizați in societate, istoria lor fiind cel mai adesea ignorată in istoria oficială - se știu, încă, destul de puține despre istoria și cultura acestui popor.

Migrația, discriminarea și marginalizarea romilor

In Europa ar fi ajuns in secolul al XV-lea. In Valahia și Moldova au fost robi, in Europa Occidentală au fost marginalizați și persecutați.

In secolul al XVIII-lea (Epoca Luminilor in istoria europeană) au fost privați de libertate în Spania, in Imperiul Austro-Ungar au fost asimilați forțat, prin lege. In Imperiul Rus au fost tratați ca supuși egali.

In a doua jumătate a secolului al XIX-lea a avut loc o a doua migrație, când grupuri de romi din Europa Centrală și de Sud-Est pleacă spre alte zone europene și, uneori, spre continentul american.

Între secolele XIX-XX au loc schimbări majore (politice, in special) care conduc la o intensificare a discriminării, romii având de suferit chiar și în zonele în care au avut cândva statut de egalitate cu toți ceilalți.

Genocidul nazist constituie, într-un fel, apogeul unei atitudini seculare de discriminare, stigmatizare și persecuție.

In anii 1960, afirmă cercetătorii, a început o a treia migrație, care continuă și azi - dinspre Est spre Vest, migrație care a debutat în cadrul mișcărilor muncitorilor care emigrează spre Europa Occidentală și care s-a intensificat odată cu prăbușirea Uniunii Sovietice și a sateliților săi și cu dezintegrarea Republicii Federale Socialiste Iugoslavia. Chiar și romii care emigrează din cauza războiului din statul de reședință sunt văzuți ca refugiați doar pe motive economice.

Situația generală conduce, in final, spre autoorganizarea pentru emancipare și lupta pentru drepturile omului, la nivel internațional.

Robia romilor pe teritoriul României

Chiar și pe ulițele orașului Iași, in tinerețile mele, am văzut ființe omenești purtând lanțuri la mâini sau la picioare (...) Bătăi crude, osândiri la foame și la fum, închideri în închisori particulare, aruncați goi in zăpadă sau in râuri înghețate, iată soarta nenorociților de țigani! Apoi disprețul pentru sfințenia și legăturile de familie. Femeia luată de la bărbat, fata răpită de la părinți, copiii răpiți de la sânul născătorilor lor răzleți și despărțiți unii de alții și vânduți ca vitele la deosebiți cumpărători in cele patru colțuri ale României - scria Mihail Kogălniceanu in Tainele inimii, Editura pentru Literatură, București, 1964.

Dezrobirea robilor romi

Dezrobirea a fost un proces de lungă durată, început în anul 1843, când a fost dată prima lege în Țara Românească prin care sunt eliberați robii domnești. Dezrobirea se încheie în 20 februarie 1856.

In acest proces a contat mult și rolul călătorilor și/sau diplomaților străini care ajungeau în Țara Românească: ...in țară nu se face comerț regulat cu acești sclavi, nici nu se obișnuiește să expui in public pe cei care urmează să fie vânduți. Atât vânzarea, cât și cumpărarea se fac pe cale particulară. (Petre Cernavodeanu, coordonator, Călători străini despre țările române în secolul al XIX-lea, vol. I, Editura Academiei Române, București 2003)

Deportarea romilor din România

Decizia de a-i evacua pe romi dincolo de Nistru a fost luată personal de Antonescu, in mai 1942. Recensământul a fost efectuat, in 25 mai, de Jandarmerie și Poliție în toată țara. Antonescu a urmărit stabilirea persoanelor care făceau diverse probleme, și au fost înregistrați romii nomazi (împreună cu familiile lor), iar dintre romii stabili (sedentari) au fost înregistrați cei care suferiseră condamnări, cei fără mijloace de existență sau fără o ocupație din care să poată trăi.

In Raportul Comisiei Internaționale pentru studierea Holocaustului din România scrie că Institutul Central de Statistică estima că populația romă la data aceea (1942) era de două sute și ceva de mii, dar numai 41 de mii au fost recenzate. In iunie 1942 a început deportarea romilor în Transnistria - douăzeci și cinci de mii au fost deportați; aproape jumătate au murit în Transnistria.

Meșteșugurile romilor

De la prelucrarea fierului la confecționarea unor bijuterii unice se pricep cam la orice. Au spirit artistic și ceea ce lucrează e, in general, strâns legat de istoria lor și de cultură (de tradiții).

Prelucrarea metalului (fauri și căldărari)

Prelucrarea metalului e un meșteșug ancestral, transmis din generație în generație, dar există riscul să se piardă pentru că tinerii, nefiind nevoiți, nu prea sunt atrași de acest meșteșug.

Sunt meșteșuguri practicate în mod tradițional de romii nomazi sau semi-nomazi, dar au fost adaptate la prezent, multe dintre obiectele lucrate regăsindu-se in aranjamente de design interior, dar și ca obiecte de decor unicat.

Faurii prelucrează fierul - confecționează unelte, lacăte și chei, diferite tipuri de mobilier din fier forjat, potcoave și altele.

Căldărarii sunt specializați în prelucrarea cuprului și fabricarea de obiecte diverse: ibrice, ceaune, căni, tigăi, căldări etc.

Femeile căldărese se ocupă cu diferite practici magice, premonitorii (ghicitul) și reparatorii (descântece, de exemplu).

Prelucrarea argintului

Argintarii, cum mai sunt numiți, au o îndemânare și o creativitate excepțională! Am văzut într-un târg, cu ani în urmă, ce pot face (inclusiv pe loc). Sunt modele complexe, unele încărcate cu simboluri din natură și mitologie, dar și cu simboluri religioase. În copilărie am primit un inel de la un corturar. Ca și bijuteriile nativilor americani cele lucrate de romi sunt vibrante și pot spune povești.

Prelucrarea lemnului

Cei care sunt specializați în prelucrarea obiectelor din lemn se mai numesc și lăicari sau rudari - lucrează piese de mobilier, unelte, vase, jucării etc. In cazul prelucrării lemnului există și specializări: rudăritul propriu-zis, practicat de butnari - confecționează obiecte casnice din lemn: căni, donițe, blide etc.; covătari/albieri - confecționează albii și coveți; lingurari - lucrează linguri, spatule, lingurițe, cupe, polonice s.a.; fusari - meșteri in confecționarea fusurilor; lăicari - lucrează mobilier (mese, scaune, dulapuri, lăcrițe (cutii mici din lemn), tronuri (lăzi mari in care se ține mălaiul și alte cereale), hambare; corfari - sunt cei care împletesc corfe sau coșuri din nuiele de alun, răchită sau salcie.

(corfa = coș, de obicei rotund, cu fundul tare și cu o toartă prin care se petrece brațul, având diverse întrebuințări in gospodărie)

Prelucrarea textilelor

Croitoresele și cusătoresele creează haine in culori vibrante, adesea cu broderii complicate și modele unice. Aceste obiecte nu sunt doar haine, ci și expresii ale identității și statutului social în comunitate.

Umblatul cu ursul

Cei care dresau urșii (ursari) oferind spectacole în diverse localități. Mă bucur că a dispărut acest obicei, așa cum mă bucur să nu văd animale dresate, la circ.

Cei mai mulți ursari au devenit lăutari, fierari, pieptănari - prelucrează osul și cornul, confecționând piepteni și alte obiecte, ciurari - confecționează ciururi și site, dar prelucrează și pieile de animale. Sunt, totuși, ocupații care dispar încetișor.

Neamul nu e dat aceeași ocupație (cum greșit cred mulți, inclusiv unii cercetători), pentru că argintarii, de exemplu, se ocupă și cu prelucrarea aurului, rudarii și de cărămidărit și de împletirea de coșuri.

Mai sunt și alte ocupații, cândva tradițional ale romilor, dar nu le mai scriu aici. Amintesc doar faptul că unele sunt considerate de o importanță mai mare - prelucrarea metalelor, a lemnului, a osului și cornului, cărămidăritul, ca exemple - și au dezvoltat și o latură mistică, magico-ritualică: potcovitul ouălor, ca ritual de inițiere în breasla fierarilor; fierarul-vraci, in special pentru animale s.a.

Muzica romilor

Muzica romani

Fie e că e vocală sau instrumentală e parte a manifestărilor artistice ale comunității rome; poate avea caracter ritualic - cântecul de nuntă, bocetul - sau neritualic - cântecul de dragoste, cântecul de leagăn etc.

Muzica lăutărească

Acest gen de muzică face parte dintre ocupațiile tradiționale ale romilor și aparține profesioniștilor interpreți, vocal sau instrumental. Lăutarii mai preiau motive, teme muzicale și chiar stilul de interpretare al muzicii romani, transpunându-le in muzica lăutărească.

Muzica lăutărească e una dintre cele mai cunoscute meserii rome.

Practica magică

Ghicit in cărți: tarot, arcane majore și arcane minore
Trebuie făcută distincția între magie ca ocupație - practicată în special cu / pentru cei care nu sunt romi - și magicul din interiorul comunității, care nu e ocupație, ci tradiție: magia de legare a ploii, practicată de cărămidari (cărămizile din chirpici erau uscate la soare), diferite tipuri de -manție (prezicere) și magie curativă, rituri magice de inițiere, prenupțiale etc.

Ca ocupație, magia practicată se referă la cea premonitorie, reparatorie, cea inductiv-pozitivă, pentru că aceste tipuri răspund unor cerințe legate de viața cotidiană care nu presupun neapărat apartenența la un anumit spațiu cultural.

Un fel de concluzie

Nu trebuie să fii istoric pentru a înțelege că meșteșugarii romi au ocupat un rol important în economia Țărilor Române (și nu numai), lucrând în domenii care nu puteau fi satisfăcute de forța de lucru a celorlalți. Neamurile de meșteșugari romi au fost, cumva, bresle naturale.

Șase sute de ani de sclavie, vreo două sute de ani de stigmatizare colectivă, i-au împins pe romi spre marginea societății unde, întâi din ordinul stăpânului (boier, mănăstire, domnitor), apoi din nevoia de supraviețuire (după dezrobire) au fost forțati să practice ocupații care nu aveau nimic comun cu spiritul culturii lor, cu ceea ce știau să facă la nivel de artă în multe cazuri.

Chiar și azi s-a păstrat ideea că romilor li se potrivesc meserii precum măturător, gunoier, hornar, om de serviciu, lustragiu, slugă, văzător de vechituri și altele de gen. Desigur, toate meseriile sunt onorabile - ce s-ar face domnii fără gunoieri, de exemplu? - dar de aici până la a dezvolta un model mental colectiv că unora li se potrivesc anumite ocupații ar trebui să fie cale lungă.

In ceea ce privește statutul romilor din Imperiul Otoman, istoricii au ajuns la concluzia că printre romi, pe lângă meșteșugarii cu profesiuni tradiționale, au existat unii cu meserii precum măcelari, paznici de închisoare, ieniceri, polițiști, fabricanți de brânză, chirurgi, medici - e atestat in registrul fiscal din 1522-23.

E greșit să ne imaginăm că după sute de ani de călătorii (liberi în adevăratul sens al termenului), după alte sute de ani de robie, de marginalizare romii se pot integra în câteva zeci de ani între oameni care continuă (in prea mare parte) să-i marginalizeze. E ca și cum le-ai pretinde agricultorilor de zeci de generații ca într-o sută de ani să devină nomazi, să se descurce și să le și placă.

Știu că am scris mult - și prea puțin pentru câte sunt de scris, de spus - dar azi este Ziua Internațională a Romilor. 😊

Sursa foto 2:https://pixabay.com/users/miracosic-1326551/