2019-01-11

Motanul gardian a demisionat. Pufitica

Din când in când am scris despre Pufitică unele lucruri, dar nu le-am accentuat pentru că n-aş fi ştiut ce să scriu mai întâi. 

A fost un motan serios, dar avea şi simţul umorului. Cum să aibă un motan simţul umorului? se întreabă lumea. Simplu! Doar că, probabil, in lumea pisicească s-o numi altfel. Pufitică făcea boroboaţe şi când îl admonestai ridica boticul şi adulmeca ce-i ieşea in cale, intr-o atitudine de genul: “la, la, la, la” sau cum mirosea tăuraşul Ferdinand floricele. 

Pufitică ne privea in ochi şi împingea gradat (centimetru cu centimetru) un obiect pe care voia să-l dea jos dacă nu ne deranjam să îi dăm atenţie lui, motanul gardian. Şi când făcea asta părea că mustăceşte (zâmbea pe sub mustaţă, adică). Trebuia să ne trezim când voia el; dacă nu, dărâma sticla cu apă pentru flori sau se lua de cablurile avute la îndelăbuţe, lovind in ele ca-n coardele de chitară! Degeaba i s-a explicat că acolo nu e o chitară!

Pufitică era jucăuş. Ne-am jucat de-a v-aţi ascunselea, de-a prinselea… Mă ascundeam şi el mă căuta - când mă găsea sărea in sus cu toate lăbuţele deodată, o lua la fugă şi se ascundea; când îl descopeream sărea la fel, dar aştepta să plec să mă ascund. Chiar aştepta; nu alerga după mine imediat! Doar la prinselea alergam unul după celălalt ca zăbăucii. 

Se juca şi cu ghemotoace de hârtie şi făcea aport: le aducea in guriţă pentru a-i fi aruncate din nou, şi din nou. Alerga prin casă cu ghemotocul de hârtie jucându-l între lăbuţe, ca un fotbalist care traversează terenul lovind mingea când cu un picior când cu celălalt. O arunca in sus şi sărea după ea! 

Într-o zi şi-a apucat coada, a tras cu putere de ea şi s-a dat peste cap! Nu doar copiii care veneau la noi, ci şi adulţii, râdeau cu lacrimi văzându-l pe tânărul Pufi manifestându-se la joacă. Şi cu cât râdeam mai tare parcă tot cu atât el făcea alte comicării.

Mai mult decât orice, însă, Pufitică era un adevărat gardian, doar că nu-l înţelegeam noi. Miorlăia într-un anumit fel înainte de a se întâmpla ceva neplăcut: cutremur, de exemplu, dar noi nu ştiam ce voia decât după (dacă) simţeam cutremurul - cutremure sunt aproape zilnic, dar nu toţi oamenii le simt (percep) pe toate. 

Când blocul a luat foc (un fel de a spune, dar a fost un incendiu cu mult fum) el a fost cel care ne-a trezit (fumul intra in casă pe lângă plinte). Miorlăia de ceva timp, trăgea de uşa camerei, urca şi cobora pe-de pe mobilier, dar l-am lăsat in plata lui pentru că nimic nu părea să-l mulţumească atunci. Apoi, când am simţit fumul, i-am înţeles agitaţia. Cred că in acea zi Pufitică ne-a salvat sănătatea, dacă nu chiar viaţa.

Era paznic al casei, Pufitică. Nu-i plăceau deloc străinii şi mârâia aproape ca un câine când suna soneria - in timp, la cei care erau cunoscuţi, n-a mai mârâit (cu o singură excepţie). 

Nu-i plăcea să fie mângâiat şi drăgălit. Nouă ne mai permitea, câteva minute, dar când îşi ascuţea boticul adunându-şi mustăţile in faţă ştiam că trebuie să îl lăsăm. Când avea chef de drăgălit venea el. Putea să fie foarte agresiv dacă nu-i convenea ceva in atitudinea oamenilor. 

Avea camera lui, de câţiva ani, pentru că nu-i plăceau chiar toţi cei care veneau la noi şi nu voiam să riscăm să-i atace. Unii musafiri insistau să-l mângâie - că era tare frumos şi pufos - şi, cu toate că le spuneam să nu o facă, explicându-le de ce, şi nu le permiteam, insistau să-l vadă, să-l mângâie - ca să nu creadă ca suntem ciudaţi… le permiteam accesul in cameră la Pufi şi ei, văzându-l ghem pufos pe perna lui, întindeau mâna… şi se alegeau cu pişcături de gheruţe (îşi doza forţa, in funcţie de neplăcerea simţită şi oamenii se alegeau mai mult cu teama). 

Poate că nu i-am fi oferit o cameră a lui dacă s-ar fi împăcat cu Boby, câinele boxer pe care l-am găsit in 2004. Boby l-a acceptat repede, dar Pufitică se comporta agresiv cu cel care - in viziunea lui - îi încălcase teritoriul.

Pufitică a fost un motan inteligent, precaut, vorbăreţ. Da, era vorbăreţ! Când vorbeai cu el răspundea - pe limba lui; tăceai, tăcea şi el; i te adresai, răspundea (uneori iniţia el discuţii). Când vorbeam la telefon era ca o meliţă stricată - interlocutorii se obişnuiseră să discute “in trei”. Trebuia să vorbim in absenţa lui, altfel se băga in vorbă şi voia să ajungă la telefon. Când convorbirea se termina se potolea şi el.

Îi plăcea să citească, şi-i plăceau aceleaşi cărţi care-mi plac şi mie - exagerez, desigur, dar dintre toate cărţile din bibliotecă alegea mereu cărţile mele preferate şi se străduia să le arunce din raft - multe cotoare de cărţi au ajuns zdrenţuite până să mutăm biblioteca. Atunci când cartea ajungea pe parchet cobora şi se instala pe ea, să tragă un pui de somn sau să contemple pereţii. Când era tânăr îi plăcea să joace “Solitaire” - stătea pe monitor şi dădea cu lăbuţa după desenele care zburau pe ecran!

Pufitica a fost şi un motan foarte curat. Atât de curat încât după ce-şi făcea nevoile la “oliţă” “acoperea” dând cu lăbuţa pe orice altceva, dar nu cumva să-şi atingă lăbuţele de nisip. Era o mare distracţie cum proceda şi Johnny (motanul cel mic), când a ajuns la noi, era pe cale să înveţe să facă la fel. Chiar şi in ultimele lui zile, Pufitică voia la latrină, deşi nu mai avea forţă să stea singur pe labuţe, ci doar susţinut.  

A fost un motan cu o mutrişoară tare drăgălaşa şi cu o fire tare nărăvaşă. In luna aprilie ar fi împlinit 17 ani de viaţă (şi in luna mai, 17 ani de când era la noi). In 3 ianuarie, însă, a ales să demisioneze, cu preaviz dat in 31 decembrie, seara.

Motanul portocaliu cu alb, Pufitica

L-am îngropat oficial vineri, 4 ianuarie 2019, la o margine de cimitir. Angajaţii de acolo au săpat groapa şi tot ei au acoperit-o, aşezând uşor pământul îngheţat peste trupuşorul care nu mai simţea nimic. Le mulţumesc pentru gestul lor. Unul dintre ei a spus “Dumnezeu să-l odihnească”. L-am dus la groapă cu alai: noi in faţă, urmaţi de câţiva angajaţi de la cimitir. Un băiat a glumit, aducându-ne zâmbetul pe buze, fiind, cumva, in spiritul lui Pufi care, mereu, ne făcea să râdem cu boroboaţele lui - a zis băiatul: “stai să aduc chingile”.

A avut viaţă frumoasă Pufitică, făcând numai ce-a vrut el. Demisia lui a lăsat un mare gol in sufletele noastre şi cam pustiu in casă. 

22 de comentarii:

  1. Doamne, ce frumos ai scris, dragă Diana! Cu câtă dragoste l-ai evocat pe motănilă al tău. Cum să nu iubești un asemenea suflețel, care îți face cu adevărat viața mai frumoasă, cum știe el mai bine, cu tot felul de giumbușlucuri, așa cum știu pisicile să facă. Am reținut cu un zâmbet larg pe buze cuvântul „îndelăbuțe”, special creat de tine pt Pufițică. Oricâte supărări sau mâhniri ai fi avut într-o zi, sunt sigur că el reușea să-ți aducă zâmbetul pe buze și bucuria în suflet. Sunt convins că aceste suflete ne vor urma cu același devotament și.... „dincolo”, pentru că nu ne-au fost date la întâmplare. Îți transmit cu drag un gând de consolare pentru pierderea lui....

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Multumesc, Alex draga!
      Mi-a fost foarte drag Pufitica - venea dupa o catelusa pe care am iubit-o la fel de mult, si de la care parea sa aiba unele "apucaturi": maraitul la auzul soneriei, giumbuslucurile.
      Daaa! Era suficient sa-mi amintesc mutrisoara lui - orinde eram - si zambeam automat si cu ochii, nu doar din buze. :)
      Vreau sa cred ca ne vor urma si "dincolo". Stiu ca si tu ai pierdut cateva astfel de sufletele si un mare suflet, care muta in plan secund celelalte pierderi: tatal tau.
      Zile linistite iti doresc, cu drag, si suflet senin.

      Ștergere
    2. Îți mulțumesc din suflet, dragă Diana!

      Ștergere
  2. Of, Diana! Tare rău îmi pare! Cunosc golul ăla, şi al meu Pisu' a lăsat unul.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Multumesc, Potecuta.
      Mi-as dori ca tu - si ceilalti - sa nu fi cunoscut astfel de gol, dar toti cei care ne iubim animalutele il simtim la un moment dat. Poate ca Pufitica se va intalni cu Pisu' pe acolo, si cu toate celelalte sufletele care s-au dedicat noua, unora dintre oameni. :)

      Ștergere
  3. Bună Diana!
    Ufff,îți înțeleg supărarea și eu am trecut prin asta în 2005 si era tot de sărbători,al meu avea 12 ani!
    Vă doresc un weekend liniștit!
    Îmbrățișări și mulțumiri de vizită!

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Buna, Elena draga!
      Cred ca ti-a lipsit imens... si inca te gandesti la el, pentru ca zi de zi te bucura cu prezenta. De sarbatori a demisionat si micutul tau - sa ne amintim de ei macar o data pe an, ca si cum i-am putea uita... :)
      Multumesc. Un minunat sfarsit de saptamana iti doresc sa ai!
      Imbratisari si pupici cu drag!

      Ștergere
  4. :*
    Am observat si eu ca ... este foarte greu sa susprinzi in cuvinte dragostea aceasta pura ce ia forme dragalase si iubibile.
    Atunci cand nu esti zi lumina langa cineva rag care pleaca, poti sa iti creezi iluzia ca el este inca undeva.. doar ca na, nu il poti vedea. Asa am procedat in general cu cei dragi (ei sunt inca aici pentru mine).
    Nu acelasi lucru s-a intamplat cu Dodo. Si inca mai am momente tulburatoare de ... neputinta. De zbatere de tot tacamul. Noroc cu K - si ce bine ca si tu ai langa tine un sufletel. Ne ajuta mult sa facem fata durerii pricinuita de ruptura violenta.

    Pufitica, acolo sus, sper sa te intelegi bine cu tooooti sufleteii dragi ce iti vor iesi in intampinare. Daca il vezi pe cret, te rog sa nu te faci "acordeon" ! E de treaba baiatul !

    Te imbratisez mult draga mea.... cuvintele nu ma ajuta si imi par asa stangace. Cand e vorba de asa ceva... ce ai putea spune? Decat multumesc, iarta-ma si te iubesc .... Drum lin Pufi si sa va fie Gardian si de sus, de pe nori!

    :*

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Si pentru mine, toti cei dragi inca sunt aici, undeva unde nu-i pot vedea. :)
      E, intr-adevar, dificil sa cuprindem in cuvinte aceasta dragoste pe care ne-o poarta animalutele (nu doar ele, dar ma refer aici la ele) si pe care le-o purtam.
      Sentimentul de neputinta ma incearca si pe mine dar alung gandul ca as fi putut face ceva pentru ca finalul sa fie altul. Nici nu mai stiu numarul sufletelelor pe care le-am ingropat (am avut animalute de cand eram copil) si imi e la fel de greu, si mereu imi spun ca nu mai iau langa mine o alta vietate necuvantatoare dar nu stiu cum se face ca-mi ies in cale in circumstante in care nu pot face altfel 9sau pot, dar dupa ce au ramas la mine un interval scurt de timp ma atasez si le pastrez) :)
      Si eu ma bucur ca il avem pe Johnny! Asa de brusc a venit momentul! :( Ar fi fost si mai rau fara el - asa, vrand nevrand, trebuie sa ne ocupam de el. Johnny e o pisica "adevarata": e linistit, se lasa mangaiat - cred ca s-ar lasa si innodat! atat e de bland, desi mutrisoara lui spune altfel. :) Nici nu stim ca il avem. :) Pufi era o constanta prezenta vorbareata. :)
      Nuu, nu se face acordeon daca il intalneste pe Dodo! Cu pufosii se impaca - si cu Miki se impaca, si cu Miti (catelusa care a existat inainte de Miki) :)
      Multumesc, Rux draga! Stiu cum e "in cautarea cuvintelor". Poate ne va fi gardian si de acum inainte - e destul de incapatanat pentru a reusi. :)
      Imbratisari si pupici cu drag! <3

      Ștergere
  5. Hello dear Diana.
    Oh..poor Pufitica. I’m so sorry for your loss.
    I know how you feel,i have a cat and i have lost a cat in the past.
    My deepest sympathy my friend.
    Dimi...

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Hello dear Dimi!
      Thank you very much!
      It’s so hard, you know... All those who have lost animals know. The animals that we have conquer our heart and their loss hurts us, no matter how many we have over time. Long life for your kitten! <3
      I wish you a happy weekend!

      Ștergere
  6. Al meu are noua ani si cand am inceput sa citesc ce ai scris a venit si si-a pus capul pe mana mea. In timp ce-l mangaiam, ma gandeam cat de repede trece timpul. Si al nostru e la fel, sunt persoane care mi-au spus ca nu au avut frica de pisici pana sa-l intalneasca pe al nostru:) Ma bucur ca exista viata si dupa moarte, chiar daca acum nu vedem pana acolo. Eu nu m-as mai putea atasa, nu mai am putere sa am grija nici de mine. Dupa atata vreme, cred ca ti-e si mai greu...

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Dragul de motanel! <3 Sanatate si viata lunga ii doresc (si tie, si celor dragi tie!)
      E greu tare, 'ca pare pustiu in casa - Johnny, motanelul care are opt ani, e tare linsitit, pe cand Pufi era o prezenta tare... "zgomotoasa". Chiar si 8-9 ani sunt multi, cand e vorba de astfel de pierderi (chiar si un an sau 6 luni)
      Fantastic de repede trece timpul! Aproape ca ne ia cu ameteala cand privim inapoi.
      Haha! Deci stii exact cam cum se comporta Pufitica. :) Mari figuri motanii nostri! :) Prietenii nostri ziceau "nebunul vostru de motan ce mai face?" (ei nu mai aveau curaj sa-l intalneasca).
      Crezi ca nu te-ai mai putea atasa daca ai alege sa mai aduci langa tine un astfel de sufletel? Sunt sigura ca stii: au un "talent" extraordinar de a isi face loc in inimile noastre. :) Dar ai dreptate: cand ne e greu sa avem grija de noi poate deveni imposibil sa avem in grija un alt sufletel, din pacate.
      Iti doresc... multa putere, Robert! Sanatate!

      Ștergere
  7. dragul de Pufitică! Ce articol emotionant! Draga Diana, te inteleg perfect, stiu ca Pufitică a fost un membru al familiei si tare grea a fost despartirea iar acum, golul imi inchipui ca este enorm! S-a dus in Cerul pisicilor si cu siguranta ii va fi bine acolo, pentru ca si-a facut datoria cu brio pe Pamanit.
    O fotografie superba... ce mutrita sugubeata! Ce blanita frumoasa, ce culori deosebite! Da... imi pare nespus de rau, draga mea. Anul 2018 ati pierdut cativa membri ai familiei - anul acesta trebuie neaparat sa fie un an plin cu bucurii!
    Imbratisari si pupici, cu tot dragul pentru toti ai casei, pentru voi trei si toate animalutele ce au gasit iubire in familia voastra. Ganduri bune!

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Iti multumesc, Carmen draga!
      Daaa, 2018 a fost unul cu multe lacrimi si 2019 a inceput cu lacrimi... Sa fie cum zici! Multumim! La fel si pentru voi: multe, multe bucurii sa aveti! <3
      L-a luat prea brusc! :( De fapt, veterinarul zice ca el trebuie sa fi dat unele semne de batranete - si dadea, dar batranetea nu e boala. :) Totusi, incep sa cred ca ele stiu cand se apropie despartirea definitiva... Inainte cu ceva timp de a se intampla ne priveau luuung (nu pot descrie expresia lor) si ne cautau compania mai mult decat de obicei. Si curand urma "caderea" - pana la Pufitica nu m-am gandit la asta, dar dand firul amintirilor inapoi imi dau seama ca asa a fost cu Bony, cu Miti si cu Boby... Pufitica devenise, si el, cam prea bland, prea... dornic de apropierea noastra (ceea ce nu-i statea in fire).
      Te imbratisez cu drag!
      Imbratisari si pupici cu drag de la trio pentru trio! <3 Ganduri bune!

      Ștergere
  8. Oricat as încerca sa ma tin "tare" tot nu pot si am lacrimi în ochi ... si tot ... pff! Stii ce e mai greu, înainte sa ne mutam, a mai murit un motan despre care eu am scris si pe blog, un motan al vecinilor cu numele de Merlijn ...mai tii minte? Era negru taciune! Ala a murit la venerabila varsta de 20 de ani!Ce pot sa zic ... îmi pare rau de Pufitica, mai ales ca era asa roscovan ca si Mishu al meu! Acum întelg de ce spuneai ca ti-a "ranjit" noul an ... sper a ramana doar la atat!
    Te îmbratisez si îti doresc numai bine! Pupici! <3

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Dragul de motanel negru... Imi amintesc de el (pe alt blog, imi amintesc ca ai scris de el). Speram ca si Pufitica sa ajunga la o varsta asa inaintata, pentru ca n-a fost niciodata bolnav si... cand, acum cativa ani, am fost la veterinar cu o catelusa era acolo o doamna care venise cu doua pisici: mama (21 de ani) si "fiul" (20 de ani).
      Mishu! <3 Sa fie sanatos! N-ai mai scris despre el. :)
      Daaa, la pierderea lui Pufitica m-am referit... A inceput tare nasol anul! Azi, 13 ianuarie, a fost inmormantat tatal unei prietene care si-a pierdut mama la sfarsitul anului 2017) - si toate vin dupa un an de prea multe pierderi de acest gen. Sper sa se opreasca aici sirul tristetilor, sa apuc sa-mi revin. :)
      Multumesc, Ella draga! Numai bine iti doresc si eu - si celor dragi tie! Imbratisari cu drag! Pupici! <3

      Ștergere
  9. E o mărturisire emotionantă.
    Simt si eu cum a comentat mai sus Robert Nicolaescu: mă bucur că exista viată si după moarte.
    Gânduri bune!

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Mulţumesc, @daurel.
      Vreau să cred la fel. Ceva, cumva, există.
      Gânduri bune!

      Ștergere

Va multumesc pentru ca sunteti aici. Comentariile sunt moderate deoarece e singura metoda pe care o stiu sa nu pierd vreun mesaj si sa evit mesajele nepotrivite. Le public imediat ce accesez blogul. Multumesc pentru intelegere.