Trandafirul alb și entorsa

Când eram copii, la bloc, aveam prostul obicei să rupem flori și să facem “prințese” și “prinți”; din petalele unora ne lipeam “unghii lungi” sau pur și simplu le duceam acasă, la mame și bunice. Nu o dată ne-a zis mama să nu mai rupem flori! Băieții le rupeau pentru a ne face nouă în ciudă. Nu vă imaginați că distrugeam flora din zona blocului! Că tot veni vorba! Câte flori erau atunci în zonele verzi! Și iriși, și trandafiri și multe altele (nu le mai știu denumirile). Care mai de care uda florile, le plivea, planta… Acum… jale! Pământul e bătătorit, iarbă nu crește din cauză de fel și fel de aparate de la magazinele aflate la parter… Aproape peste tot sunt chiștoace de la țigările lucrătorilor, bonuri de casă și ambalaje aruncate la întâmplare. Degeaba cureți azi, a doua zi e la fel.

Revenind… Pentru că aveam obiceiul acesta prost de a rupe flori, într-o zi, când am mers la bunici - aveam vreo 11 ani - am ieșit pe stradă; era o stradă “înfundată”, așa că mașini nu prea treceau pe acolo. Era liniște, pentru că erau doar case - unele stil vilă - și toate aveau grădini cu flori, tufe frumos întreținute și ce mai pune prin grădini omul care iubește frumosul. În una dintre aceste curți am văzut un superb trandafir alb! Era singurul așa de mare și de frumos! Pur și simplu l-am vrut! Am intrat în curte și l-am rupt. De la o fereastră o femeie a strigat la mine: “de ce ai distrus frumusețe de floare?” Nu era o voce furioasă. Am fugit, și când am ieșit pe poartă am călcat într-o “groapă” deloc mare, sucindu-mi glezna stânga! Am ajuns acasă șchiopătând, cu glezna deja umflată. În mintea mea de copil mi-am zis că s-a supărat trandafirul pe mine. Așa i-am zis și lui tata când m-a întrebat cum am reușit să-mi scrȃntesc glezna. El mi-a pus piciorul în apă rece cu apă de plumb și curând glezna s-a dezumflat, dar mă durea un pic. M-am vindecat repede. De atunci nici că am mai rupt o floare! Chiar mă certam cu ceilalți să nu le mai rupă. Și tot de atunci - mulți ani! - cum călcam pe o denivelare (sau o pietricică oricât de mică) pac! îmi suceam glezna stângă! În final, glezna a încetat să se mai umfle din orice!

Tare greu mi-am simțit sufletul… Mi-a părut atât de rău pentru gestul meu încât țin minte atmosfera din acea zi de vară. Să nu înțelegeți că și azi mă bântuie regretul, pentru că nu se întâmplă; e doar o faptă din care am învățat - e o faptă trecută in "contul experienței de viață".

Un articol al Adrianei, “The girl from yesterday”, mi-a reactualizat întâmplarea atât prin frumusețea trandafirilor din grădina ei cât și prin titlu. Îmi place să cred că nu mai sunt “cea de ieri”, cea care a rupt acel superb trandafir alb.