1 Mai Muncitoresc

Întâi mai muncitoresc... Ce oroare! Nu „Ziua Internațională a Muncii” era oroare (pentru mine) până in 1989, ci defilările, programele „artistice patriotice”... De la „șoimii patriei” (copiii de grădiniță) și până la adulții care încă mai erau în „câmpul muncii” – fie pe ogoare, fie prin uzine sau pe unde munceau ei – se îmbrăcau frumos și defilau prin fața autorităților centrale/locale. În tribune erau cocoțați niște... oameni (nu prea diferiți de cei pe care azi îi numim politicieni) cărora „muncitorimea” părea că le dă onorul. Bleah! De două ori am fost la defilare, de 23 august, când eram copil – voiam cocoșei din zahăr ars pe băț, minge cu țichi și rumeguș și pe „hopa-mitică”.

Acum, să nu creadă cineva că toți oamenii îmbrăcați cu „haine bune” erau prezenți acolo din plăcere, pentru că „erau pătrunși” de spiritul socialismului și înaintării României spre comunism. Oh, nu! Erau obligați. Aveau liber de la serviciu, bifau defilarea apoi... liber la „iarbă verde” sau ce mai făceau oamenii pe atunci. Unii aveau de pregătit – cu mai mult timp înainte – fel și fel de „reprezentații patriotice”. De-aș fi reușit să ignor pancartele cu fel și fel de sloganuri (obsesiv mi se părea „Proletari din toate țările uniți-vă!”), portretele „conducătorilor iubiți”, „versurile patriotice”, steagurile tricolore, steagul roșu comunist cu secera și ciocanul, și tot felul de de-astea axate pe cultul personalității unora aș zice că era o atmosferă faină în astfel de zile. Dar pentru că n-am reușit să ignor mulțimea aceea purtătoare de pancarte și strigătoare de lozinci nu zic că era faină atmosfera. Era să uit de „carele alegorice”! Între lozincile pe care le strigau oamenii – nu toți, dar unii erau vocali, nu glumă! - se regăseau: „Ceaușescu – Muncitorii”, „Ceaușescu - P.C.R.”, "Ceaușescu și poporul”...

Cică, prezența era obligatorie. Probabil – nu știu, pentru că nu m-am prezentat la absolut nici o „defilare”, cu nicio ocazie (exceptând copilăria, cum am scris mai sus).

Originea Zilei Internaționale a muncii este în mișcarea de protest a unor muncitori din Chicago, Illinois (SUA), care s-au unit într-o grevă și cereau scurtarea zilei de muncă de la 12-14 ore la opt ore fără micșorarea salariului. Acțiunea s-a petrecut în Piața Haymarket, în mai 1886. În urma intervenției polițiștilor au murit 11 oameni și circa 200 au fot răniți. S-a lăsat și cu procese (nu împotriva polițiștilor, evident) și s-au pronunțat condamnări la moarte și la închisoare pe viață.

În 1889, la al II-lea Congres al Internaționalei Socialiste s-a decis ca ziua de 1 mai să fie decretată „ziua internațională a muncitorilor” și la 1 mai 1890 să se organizeze – în cinstea celor împușcați în Piața Haymarket – cel mai mare protest împotriva exploatării prin muncă. Paranteză: cei care muncesc azi câte 10-12 ore pentru salariul minim pe economie (acolo unde există) și salariu de mizerie, în general, nu se cheamă că sunt exploatați prin muncă? Am închis paranteza.

În România, primul Întâi Mai a fost sărbătorit în 1890, sub denumirea „Ziua Solidarității Oamenilor Muncii”. În timpul regilor Carol I și Ferdinand Ziua Muncii era pentru popor o sărbătoare câmpenească, mai mult decât orice. Sărbătoarea a devenit un eveniment de amploare după instaurarea regimului bolșevic, cu ajutorul Armatei Roșii, și-a început să fie asociată cu ideologia comunistă - în România devenise o sărbătoare de preamărire a partidului și-a „conducătorului iubit”. În anul 1960, în semn de protest față de politicile sovietice, președintele american Eisenhower a numit sărbătoarea și „Ziua Dreptului în Statele Unite”.

Pe măsură ce ideologia comunistă era impusă, ziua de 1 mai a fost asociată cu victoria muncitorilor asupra exploatatorilor.

Revin la obligativitatea prezenței... N-ar fi trebuit să fie prezența obligatorie pentru că în Constituția de atunci scria la art. 2: Întreaga putere în Republica Socialistă România aparține poporului, liber și stăpîn pe soarta sa. Puterea poporului se întemeiază pe alianța muncitorească-țărănească. În strînsă unire, clasa muncitoare - clasa conducătoare în societate -, țărănimea, intelectualitatea, celelalte categorii de oameni ai muncii, fără deosebire de naționalitate, construiesc orînduirea socialistă, creînd condițiile trecerii la comunism.

În Constituția din 1952 scria mai clar, în art. 2, că „muncitorimea” e clasa conducătoare în societate: Baza puterii populare în Republica Populară Română este alianța clasei muncitoare cu țărănimea muncitoare, în care rolul conducător aparține clasei muncitoare.

Sunt multe articole „interesante” în Constituția din 1965 (valabile, în mare parte, până în 1989 inclusiv) dar vă mai plictisesc doar cu două:

Art. 3. - În Republica Socialistă România forța politică conducătoare a întregii societăți este Partidul Comunist Român.

Art. 26.- Cetățenii cei mai înaintați și mai conștienți din rîndurile muncitorilor, țăranilor, intelectualilor și ale celorlalte categorii de oameni ai muncii se unesc în Partidul Comunist Român, cea mai înaltă formă de organizare a clasei muncitoare, detașamentul ei de avangardă.

Pfuuu...