2018-07-31

Fata in casă

Anişoara era primul născut al unei familii in care erau şase copii. Părinţii au vrut neapărat şi un băiat - şi l-au avut, cu preţul morţii mamei. Avea doar şasesprezece ani când a rămas fără mamă şi nu ştia cum să-şi îngrijească surorile mai mici şi fratele. Supărat, tatăl apucase pe calea alcoolului şi era mai mult absent, dar in zilele când nu bea stătea cu ei, se interesa de problemele lor şi făceau planuri împreună. O mătuşă, sora a tatei, i-a ajutat să depăşească dificultăţile financiare şi psihologice de după moartea mamei. Mătuşa s-a îngrijit ca Anişoara să urmeze cursurile unei facultăţi şi după ce a devenit inginer a fost repartizată într-o localitate aflată la mare distanţă de locul naşterii dar trimitea regulat bani familiei, pentru ca cei mici să-şi termine studiile şi să-şi găsească un rost. Mătuşa a aranjat şi, după câţiva ani, Anişoara era transferată la o uzină dintr-un oraş apropiat de satul unde se născuse şi, cu toate că făcea zilnic naveta, era fericită pentru că era din nou acasă, lângă cei dragi.
Curând după anul 1989, tăvălugul a intrat in viaţa lor. Cei mici s-au împrăştiat in lume şi şi-au făcut un rost in final, dar ea a rămas să aibă grijă de tatăl bătrân şi bolnav. Intreprinderea unde lucra a fost închisă şi Anisoara s-a trezit că trebuie să trăiasca din ajutorul de şomaj. Cei mici mai trimiteau bani dar nu voia să-i incarce pe ei cu grijile personale şi ale gospodăriei; folosea banii pentru tratamentul tatălui care, după mai mult de 40 de ani de muncă, avea o pensie de mizerie.
Nu mai avea vârsta la care să se poată angaja uşor. S-a dus să se angajeze ca vânzătoare la un chioşc deschis non-stop dar patroana îi pretindea să ţină o evidenţă dubla la marfă, să nu înregistreze toate intrările şi ea s-a temut că la un eventual control ar fi singura care ar plăti, aşa că a renunţat.
A făcut un curs de bucătar şi s-a dus să lucreze la o pensiune, la mulţi kilometri de satul ei. Naveta n-ar fi fost o problemă, era obişnuită, dar nu i se deconta transportul şi nu era o linie directă de tren sau autobuz până acolo aşa că schimba două mijloace de transport in comun şi mergea mai apoi câţiva kilometri pe jos, fie ploaie, caniculă sau ger. Pe lângă aceste neplăceri, proprietarii pensiunii pretindeau ca personalul de la bucătărie să îndeplinească şi rolul cameristelor: să spele WC-urile şi să deretice camerele, să schimbe aşternuturile. Poate că ar fi rezistat, dar a cerut să aibă o altă uniformă pentru a spăla WC-urile din camere, pentru că nu e sănătos să folosească halatul in care e îmbrăcată când găteşte pentru clienţi. Patroana s-a simţit jignită pentru asta, dar cel mai mult s-a simţit jignită când a refuzat să participe, după orele de program, la curăţenia casei angajatorilor, şi cu prima ocazie a concediat-o, motivând că desfiinţează postul. A urmat o nouă perioadă de şomaj, timp in care a mai căutat şi alte locuri de muncă, singură, cei de la agenţie neoferindu-i vreun post.
La o lună de la terminarea indemnizaţiei de şomaj şi-a întâlnit colega de bancă din liceu. S-au bucurat amândouă de revedere pentru că la vremea adolescenţei au fost prietene apropiate. Au mers la o cafea şi, din vorbă in vorbă, colega, aflând că nu-şi găseşte de lucru a întrebat-o dacă n-ar vrea să vină să o ajute cu treburile gospodăriei, de două ori pe săptămână, cu o retribuţie care Anişoarei i s-a părut enormă pentru ceea ce ar fi urmat să facă. A acceptat imediat, pentru că nu-i era ruşine să lucreze pentru o prietenă.
Aproape un an a lucrat Anişoara la colega ei căsătorită şi cu copil in clasa a noua. Când termina ce era de făcut prin casă, când era acolo, colega o invita să bea un suc împreună, o cafea, şi stăteau la taclale in camera de zi. În una dintre zile a sunat telefonul in timp ce beau cafeaua. La un moment dat, colega spune interlocutoarei a cărei voce se auzea din aparat: Nu mă deranjezi! Sunt la o cafea, cu fata in casă!
Anişoara s-a albit, nu pentru că se simţea umilită, ci pentru că se înşelase atât de mult in privinţa fostei colege. A înghiţit in sec şi a aşteptat ca cealaltă să termine de vorbit şi i-a spus, cât de politicos a putut, că nu mai poate veni. Colega a insistat să-şi facă timp să mai vină măcar o dată pe săptămână dar pentru că cealaltă nu accepta i-a plătit munca şi a invitat-o să mai vină când are timp, să bea o cafea, să mai discute, să păstreze prietenia. Anişoara a ieşit şi dusă a fost! S-a angajat mai apoi la un nou înfiinţat cămin pentru vârstnici şi acolo a rămas, îngrijind cu drag acei oameni care nu mai aveau pe nimeni apropiat.  

6 comentarii:

  1. Unele cuvinte, poate spuse si la nimereala, ranesc atat de profund, incat efectul este acela de "ceva care s-a rupt" si nu mai poate fi reparat :(.
    A fi "fata in casa" nu e o rusine, dar probabil ca ea considera ca sunt... prietene. Si asta a durut-o.
    Oricum, ma bucur mult ca si-a gasit un loc al ei :).
    Pupic cu drag!!!

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. E o poveste veche - cel putin 15 ani. Azi nu mai stiu nimic despre "Anisoara". La vremea cand am fost voluntra am cunoscut o multime de oameni, o multime de povesti de viata - unele incredibile. Acum imi pare rau ca am aruncat "dosarele", si mai tin minte bine doar unele povesti de viata.
      Sigur ca nu e rusinos sa fii "fata in casa" dar cred ca e destul de socant sa traiesti cu impresia ca exista o relatie de prietenie si sa constati ca e doar politetea angajatorului pentru angajatul sau.
      Pupici cu drag!

      Ștergere
  2. O poveste de viata reala!Sunt convinsa ca,pentru multi ca Anisoara,acea zgomotoasa
    trecere,cu morti si raniti "in zadar",au fost perioade si mai rele,decat inainte!
    Am constatat ca multe "prietenii" s-au destramat,(fara cauza),a crescut procentul
    invidiei,a rautatii gratuite,al increderii in ceilalti...A inceput sa scada
    importanta sufletului.
    Da,au suferit multe Anisoare,pentru ca au crezut in prietenie dezinteresata !

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Erau lucrurile destul de razna si inainte de 1989, pentru ca, la un moment dat, nu prea mai stiai in cine poti avea incredere sa-ti spui "oful"... Se reclamau la "secu" sotii si fratii, intre ei... Acesta este doar un aspect.
      Dupa, cred ca cei mai multi si-au data arama pe faţă... nu se mai ascundeau (nu se mai ascund). Azi - parca mai mult decat in oricare perioada pe care am cunoscut-o - banul pare a fi cel maai important in viata celor mai multi... E greu fara bani, dar cei care se "imprietenesc" doar pentru bani (si alte avantaje materiale) mi se par... Prefer sa nu scriu cum mi se par. :)
      Zile senine iti doresc sa ai, Natalia draga!

      Ștergere
  3. Am multe amintiri dureroase, ce pot spune e ca acum intalnesti sfinti pictati peste tot, numai in viata foarte greu ii mai intalnesti...

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Cred ca multi avem amintiri (mai mult sau mai putin) dureroase...
      Hm... Oh, da! Le este mai usor sa picteze un sfant decat sa se straduiasca sa semene cu unul...

      Ștergere

Va multumesc pentru ca sunteti aici. Comentariile sunt moderate deoarece e singura metoda pe care o stiu sa nu pierd vreun mesaj si sa evit mesajele nepotrivite. Le public imediat ce accesez blogul. Multumesc pentru intelegere.