Plăcerea, scopul vieţii

Lucru de laudă nu e să te abţii de la desfătări, ci să le domini, fără să li te supui. [...] Faptul că cineva mănâncă mult nu-l face mai sănătos decât pe cel care mănâncă doar ce îi este necesar; la fel, învăţat nu e acela care citeşte mult, ci acela care citeşte cu folos – ar fi spus Aristippus din Cirene (Aristip din Cirena sau cum s-o mai scrie), intemeiatorul hedonismului.

Pentru ca Aristip nu a scris prea mult cele ce ar fi spus si crezut Aristip au ajuns la noi mai mult prin intermediul scrierilor lui Diogene Laertius (180-240 d.Hr.) si unor filosofi contemporani (Aristip a fost discipol al lui Socrate si contemporan cu Platon), iar despre Diogene se stie ca a fost, poate, cel mai hulit, batjocorit, criticat si chiar insultat de alti scriitori, fiind numit si plagiator ordinar (Nietzsche) si un adevarat măgar (Hermann Usener). Filologul Eduard Schwartz i-a facut, oarecum, dreptate.

Ce este hedonismul

Hedonismul este un curent filozofic care sustine ca placerea e foarte importanta si ca reprezinta scopul final al umanitatii; placerea, considera hedonistii, e singurul lucru bun si care ar trebui sa aiba importanta pentru o persoana.

Cirenaismul e o scoala filosofica fondata de Aristippe din Cyrene (435-356 i.Ch.) si are ca doctrina hedonismul, o morala a placerii (hēdonē = placere). Doctrina e apropiata de cea a lui Epicur (341-270 i.Ch), si a discipolilor sai, bazata pe teoria etica a fericirii rationale a individului – idealul de intelepciune conform caruia fericirea este scopul moralei si omul nu trebuie sa se teama nici de zei si nici de moarte si trebuie sa caute placerile simple si naturale ale vietii. Diferenta intre cele doua doctrine consta in aceea ca cirenaicii experimentau placerea in miscare, pe cand placerea inteleasa de adeptii epicureismului este mai mult rationala.

Epicur identifica placerea cu linistea si accentua importanta reducerii dorintei faţă de obtinerea imediata a placerii. Epicur sustinea ca placerile cele mai mari sunt si cele mai simple, adica o viata moderata petrecuta alaturi de prieteni si purtand discutii filozofice. Hedonistii erau adeptii placerii imediate, inclusiv celei carnale (sau mai ales).

Sensul ideilor lui Epicur a fost alterat in evul mediu crestin cand s-a raspandit povestea epicurianului care alearga dupa satisfactii si care traia contrar invataturilor crestine care cereau evitarea “pacatelor”, negand virtuti precum speranta, iubirea, credinta (virtuti teologale).

In perioada Renasterii, insa, filosofi crestini precum Erasmus si Sir Thomas More au reinviat, intr-o oarecare masura, hedonismul afirmand ca placerea este compatibila cu dorinta lui Dumnezeu de a-i sti pe oameni fericiti.

Democrit (c.460-c.379 i.Ch.) pare a fi cel mai timpuriu filosof care a conturat ideea ca scopul suprem al vietii este multumirea (sau veselia), afirmand ca bucuria si tristetea sunt semnele distinctive ale lucrurilor benefice si daunatoare.

Jeremy Bentham (15/26.02.1748-06.06.1832) abordeaza cantitativ chestiunea hedonismului, considerand ca valoarea placerii poate fi marita de durata, nu doar de numarul de placeri sau de intensitatea lor. El sustine ca durerea si placerea sunt factorii determinanti ai actiunilor oamenilor, un om putand fi motivat prin propria-i placere (si impotriva durerii).

John Stuart Mill (20.05.1806-08.05.1873) a preferat o abordare calitativa a hedonismului, afirmand ca Fiintele cele mai elaborate analizeaza problema, de aceea pierd din timpul destinat placerii simple.

Cei doi filosofi, Bentham si Mill, au aparat teoria etica a utilitarismului, conform careia ar trebui sa infaptuim doar acele actiuni care vizeaza binele comun. Utilitarismul spune ca valoarea morala a unei actiuni e determinata doar de contributia sa la binele si fericirea comuna, adica la utilitatea generala.

Hedonismul in prezent

In prezent, hedonistii sunt “reprezentati” de o organizatie numita “Hedonist International”, oameni care considera placerea ca fiind “singurul bine”, in opozitie cu durerea (tristetea) care este “singurul rău”, dar acestia - spre deosebire de predecesorii lor - pun accent pe libertatea personala si egalitate.

Exista – de nu prea mult timp – in unele cercuri evanghelice, “hedonismul crestin”, o doctrina controversata ai carei sustinatori afirma ca omul a fost creat in scopul de a se bucura de generozitatea lui Dumnezeu, ca dorinta de a fi fericiti este data de Dumnezeu si nu trebuie negata sau respinsa – fara a se intelege prin aceasta ca orice lucru de care se bucura un om este bun, dar cautarea bucuriei este o parte fundamentala a oricarui efort moral.

Obţinerea plăcerii este scopul vieţii, credea Aristip… Dovada ca placerea este scopul se vede din faptul ca din tinerete, fara o alegere prealabila, suntem atrasi de ea, iar dupa ce am dobandit-o nu mai cautam altceva si nu ne ferim de nimic mai mult ca de opusul ei, durerea.

Placerea este singurul lucru de pe Pamant care merita o teorie. (Oscar Wilde)

Zic si eu: Absenţa nefericirii nu inseamna fericire; absenţa durerii nu înseamnă plăcere.

Surse:

https://floringeorgepopovici.wordpress.com/page/23/

http://www.historia.ro/exclusiv_web/portret-general/articol/aristip-cirene-un-apologet-al-pl-cerii
https://ro.wikipedia.org/wiki/Hedonism

Florile răului (Les Fleurs du mal), Charles Baudelaire

sursa

Charles Baudelaire, poet, estetician, critic literar si de arta franceza, cel care va deveni poetul spiritualitatii in complexitatea ei moderna, creator al unei noi arte care a revolutionat poezia, a vazut lumina zilei in 9 aprilie 1821, la Paris, intr-o casa veche incarcata de istorie, copilul unui sexagenar cu sotia lui, mai tanara decat el cu 34 de ani.

El integreaza conceptului de frumos intelegerea concret-umanului, a raului, satanicului, urâtului, grotescului, mitului, considerând ca artistul are capacitatea de a invinge orice piedica, de a stapâni, prin analogie, simbol si corespondente, enigmele universului.

sursa

Volumul “Florile răului” ilustreaza tragismul conditiei umane moderne; sentimentul scepticismului, dezgustul, plicitiseala, unite cu revolta, strabat in versurile sale. Auguste Poulet-Malassis publica prima editie (iunie 1857) din Les Fleurs du mal, editie care a fost impartita dupa teme in şase sectiuni: Spleen et idéal (85 poezii), Imagini pariziene (18 poezii), Vinul (5 poezii), Florile răului (9 poezii), Revolta (3 poezii), Moartea (6 poezii)

Pe 7 iulie, conducerea Sigurantei Publice (Sûreté) a luat cuvantul impotriva a ceea ce a numit "ultraj impotriva moralei publice" si "insulta la adresa moralitatii religioase". Desi ultima acuzatie a fost mai apoi abandonata. In 20 august procurorul Ernest Pinard, care argumentase, de asemenea, impotriva romanului Doamna Bovary de Gustave Flaubert, obtine o audiere in faţa tribunalului penal. Pledoaria lui Gustave Gaspard Chaix d'Est-Ange obtine pe 21 august amendarea lui Baudelaire si a editorilor sai si eliminarea a şase poezii, pentru infractiunea de incalcare a moralitatii: Bijuteriile (Les Bijoux), Le Léthé, À celle qui est trop gaie (Celei prea vesele), Lesbos (care descria dragostea lesbiana), Femmes damnées si Les Métamorphoses du vampire. Interdictia a fost ridicata in Franta abia in 1949.

In 1861, Baudelaire a adaugat 36 de poeme noi la aceasta colectie. Florile răului i-au adus un oarecare grad de popularitate; scriitori ca Gustave Flaubert si Victor Hugo i-au laudat poemele.

Florile răului l-au transformat pe Baudelaire intr-un poet blestemat.

Pe 31 august 1867, la 46 de ani, dupa o lunga agonie, Charles Baudelaire a murit la Paris. Posteritatea sa de mare poet era insa asigurata. Poetii timpului, Stephane Mallarmé, Paul Verlaine si Arthur Rimbaud l-au considerat imediat un predecesor. In secolul al XX-lea, ganditori, critici sau poeti celebri cum ar fi Jean-Paul Sartre, Walter Benjamin, Robert Lowell si Seamus Heaney i-au celebrat opera. Volumul poetului Tudor Arghezi, Flori de mucigai a fost influentat de volumul lui Baudelaire, Florile răului.

***

Francois Baudelaire, tatal, era tot timpul in jurul lui Charles, dezmierdandu-l atat pe micut cat si pe iubita lui sotie, Caroline Archimbaud Dufays, orfana saraca la acea vreme, nascuta la Londra, fiica unui ofiter emigrant, crescuta de prietenul lui Pierre Perignon. Mai tarziu, Joseph-Francois Baudelaire, isi invata copilul sa mearag, il plimba in brate, il opreste in faţa tablourilor de pe pereti sau a busturilor de pe piedestale (busturi care o rusinau pe religioasa lui a doua sotie); il invata sa vorbeasca desenandu-i sau pictandu-i obiectele; ii trezeste devreme simtul plastic. Tatal lui Charles iubea foarte mult arta (picta si el) si casa era mobilata cu un gust usor vetust dar rafinat.

De cum a inceput sa mearga, Charles isi insotea tatal, dimineata, prin Gradina Luxemburg sau prin muzee unde admira cu nesat gravurile intalnite si minunatele statui, primind explicatii amanuntite. Dupa-amiezele le petrecea in intimitatea mamei sale, pe care o iubea nespus. “De foarte tanar, fustele, matasea, parfumurile, genunchii femeilor… Gustul precoce pentru femei. Confundam mirosul blanii cu mirosul femeii. Imi amintesc… In sfarsit, o iubeam pe mama pentru eleganta ei”, va consemna el in Journaux intimes.

Existenta lui privilegiata a tinut doar cativa ani. Tatal, un om fermecator si cultivat, care oferera in toate situatiile imaginea unui om fin, amabil, stapan pe el, elegant si placut, patruns de traditiile galante ale secolelor trecute, pasionat pentru literatura si arta, ar fi putut avea o influenta fericita asupra educatiei fiului sau, dar a murit cand acesta inca nu implinise varsta de sase ani. Intreaga dragoste a copilului se revarsa acum numai catre mama lui.

Si-a iubit parintii foarte mult pentru ca inca de la acea varsta frageda va primi amprenta lor pe care nicun eveniment n-o va putea modifica: patima elegantei (dandysmul), patima antichitatii, lenea fizica si gustul fetişist pentru femei.

Curand dupa ce tatal moare mama se recasatoreste, dupa aproape un an, cu un ofiter frumos, elegant, cu doar patru ani mai in varsta decat ea. “Mi-a fost viata blestemata”, va spune poetul mai tarziu, referindu-se la recasatorirea mamei cu Jacques Aupick, care l-a trimis si la internat, ba chiar au trebuit sa se mute din Paris la Lyon (un timp, cand avea vreo 9 ani) unde tatal vitreg primise ordin sa se deplaseze. Micul Charles simte cum răul intra navalnic in viata lui zdrobindu-i sufletul. Intimitatea totala care il unea cu mama sa dispare pentru totdeauna, el nemaifiind in centrul atentiei; de acum inainte se va simti ca un exilat, ca un intrus, de aceea se va umple de o ura salbatica si persverenta faţă de militarul Aupick. E perioada cand incoltesc in el germenii sentimentelor contradictorii: extaz si oroare, iubire si ura, adoratie si blestem; e perioada cand alaturi de extazul vietii, aceasta fericire care s-a nascut la copil in contact cu lucrurile lumii inconjuratoare, castiga tot mai mult teren oroarea de viata, adica pierderea acestei bucurii, teama ca aceasta pierdere sa nu fie absoluta.

Devine un asolescent dificil, simtindu-se neiubit si fara radacini, de multe ori depresiv. Se inscrie, totusi, pentru a studia dreptul, care trebuia sa serveasca drept pregatire pentru cariera diplomatica dorita de parinti, timp in care Baudelaire a frecventat Cartierul Latin, pe atunci sediul artistilor din Paris, ducand mai mult o viata boema in cercurile de literati si artisti ai Parisului, unde s-a indatorat peste masura. Se crede ca tot atunci a contractat sifilisul.

Ajungând la majorat (1842) va cere partea de mostenire dupa tata, o avere considerabila care-i va permite sa duca o viata de dandy parizian. Incepe sa iubeasca hainele si isi petrece zilele in galeriile de arta si cafenelele din Orasul Luminilor. Tot cam pe atunci incepe sa foloseasca drogurile, in special haşiş si opium. Până in 1844, cheltuise aproximativ jumatate din moatenire. Primele datorii importante sunt originea viitoarelor sale dificultati financiare. Consiliul de familie ii impune un notar drept consilier judiciar, care va avea in grija averea lui Baudelaire si ii va plati o mica renta pentru tot restul vietii. Ceea ce probabil, in 1845, a contribuit la o tentativa de sinucidere. Pentru a-ai suplimenta venitul Baudelaire scrie critica de arta, eseuri, si cronici pentru diverse jurnale. A tradus o prima poveste a lui Poe inca din 1845 iar in 1848 traduce o alta poveste a scriitorului american Edgar Allan Poe, pe care il simtea un suflet geaman. In 1857 a publicat un volum de povestiri scurte de Poe si l-a facut cunoscut cititorilor francezi printr-o lunga prefata. In 1858 termină traducerea-Poe cu Aventurile lui Gordon Pym (Aventures d'Arthur Gordon Pym). Traducerea sa devine celebra.

Succesul postum al operei lui nu inceteaza sa creasca. S-au scris mii de studii si cercetari inlumea intreaga. W.T. Bandy facand inventarul acestora până in anul 1952, a observat ca numarul lor se ridica la peste zece mii. Operele si articolele care au investigat viata si operele lui Charles Baudelaire sunt mai numeroase decat lucrarile consacrate oricarui alt scriitor francez.

Surse de inspiratie: “Baudelaire – existenta si creatie”, vol. 1, “Estetica baudelairiana”, de Marin Rădulescu, Ed. “Spirale”, Bucuresti 1992

Online: wikipedia si

http://fleursdumal.org/

http://acum.tv/articol/6907/