22 ian. 2015

De la “vreau” la “trebuie”

Am o stare de nestare pentru ca nu mai pot sa fac ceea ce vreau si am trecut la “trebuie”…
Vorba ‘ceea: “fa ceea ce trebuie pentru ca mai apoi sa faci ceea ce vrei”. Daca-i musai, cu placere!

Cand voi mai ajunge la acest blog nu stiu… Am cateva idei "prelucrate" :) dar aleg sa aman postarea pentru ca nu mai am timp sa intorc vizita celor care ar lasa un semn al trecerii lor pe aici si nu ar fi politicos sa nu raspund comentariilor (am facut-o si am un sentiment de… vinovatie) si nu ar fi politicos sa nu intorc vizita (am facut-o, dar rar).

Am colectionat si cateva fotografii frumoase, pentru jocurile preferate dar din motivele amintite mai sus (trebuie sa) aleg sa nu mai intru in joc un timp.

De citit voi mai citi pe ici-colo, pentru ca - in mod sigur! - n-o sa renunt total la unele placeri. :) Probabil o sa mai si postez ceva pe aici…sau prin alte locuri... :)

Motivul absentei?! Hm… S-au adunat multe maruntisuri care trebuie rezolvate. In plus, ceva de muncit, ceva de invatat, oameni de vizitat, promisiuni de onorat…


Sa ne regasim cu bine!

15 ian. 2015

Poezia inimii mele. Prin nopţi tăcute, de Mihai Eminescu

Prin nopţi tăcute, 
Prin lunce mute, 
Prin vântul iute, 
Aud un glas;
Din nor ce trece, 
Din luna rece, 
Din visuri sece, 
Văd un obraz. 

Lumea senină, 
Luna cea plină, 
Şi marea lină
Icoană-i sunt;
Ochiu-mi o cată
În lumea lată. 
Cu mintea beată
Eu plâng şi cânt.


Sursa foto: Brasov, orasul sufletului meu.

Se împlinesc 165 de ani de la naşterea lui Mihai Eminescu .Cu aceasta ocazie, dacă doresti să participi , publică pe blogul tău versurile  preferate de care tocmai ti-ai amintit Daca  vrei să le impartasesti cu noi  inscrie articolul la "poezia inimii mele"! la SoriN.

24 dec. 2014

Pentru voi de la noi!

Crăciun fericit!
La mulţi ani cu bucurii! Sănătoşi să fiţi şi să vă iubiţi!

În Anul care vine să vă fie şi mai bine! Cât mai multe alegeri perfecte să faceţi şi ceea ce doriţi să reuşiţi să împliniţi!

La mulţi ani frumoşi alături de toţi cei dragi!

Să ne regăsim cu bine şi în anul care vine!

Intalnirea. Miercurea fara cuvinte!

Fotografie pentru Miercurea fara cuvinte! (52), la Carmen.



HAPPY WW!

23 dec. 2014

Zile din Decembrie 1989

In memoriam Căpriţă Nicolae Dorin (05.08.1967 - 23.12.1989) şi celorlalţi Eroi Martiri din Decembrie 1989.
Dorin a fost împuşcat în gât la Consiliul Judeţean de partid - a fost coleg cu noi, la Hidromecanica I Braşov, alta sectie.

A fost o iarnă pe care n-o voi uita niciodată deşi unele amintiri ale acelor zile s-au mai estompat iar altele evit a le activa… Amintirile se suprapun, se confundă în memoria mea... A fost o iarnă în care am simţit că toţi românii suntem fraţi. Păcat că n-a durat decât o iarnă… Unde este acea solidaritate? Unde sunt acei oameni?

În noaptea de 17 decembrie, pe reţeaua telefonului fără fir la care eram conectată atunci a ajuns şi la noi vestea că Timişoara fierbe. Habar nu aveam cine ce va face dar ne hotărâsem să nu stăm deoparte. Eram ca nişte miei rătăciţi, pentru că eram tineri. Ne asumam un risc imens şi părinţii se rugau de noi să stăm cuminţi… Nu puteam sta cuminţi! Nu voiam să stăm cuminţi!

În ziua de 21 decembrie a ajuns, şi în secţia unde lucram, zvonul că oamenii de la ICA Ghimbav pornesc spre Braşov, că muncitorii de la Tractorul, Steagu Roşu, Metrom şi toate celelalte mari sau mici uzine vor porni şi ei în marş spre centrul oraşului, la prefectură. Lucram la Hidromecanica, într-o secţie unde se făceau piese mici. Alături de o colegă mai tânără decât mine ne-am oprit maşinile şi ne-am dus la fiecare muncitor în parte rugându-i să declare şi ei grevă generală. Cam într-o oră s-au lăsat convinşi şi, încet-încet, hala s-a cufundat în linişte. Unul dintre maiştri ne-a rugat să “ne revenim”, ‘că suntem tinere şi avem viaţa înainte. Aceea nu era viaţă, aşa că nu ne-am revenit! Am fugit la vestiar şi ne-am schimbat. Cei mai mulţi au plecat direct acasă. Până am urcat la mama, în clădirea TESA, colegii mei se rătăcisera pe undeva. I-am spus mamei că merg “în centru”… În prima clipă s-a îngrozit şi a încercat să mă convingă să n-o fac… N-a reuşit şi… a zis că vine şi ea. Apoi colegii ei s-au alăturat, spunându-şi că de pleacă tinerii pleacă şi ei! Am fugit să-mi găsesc colegii… dar m-am alăturat altor muncitori şi, împreună, am forţat porţile pe care unii nu voiau să le deschidă.

Mulţimea era imensă! Ne înghesuiam unii în alţii, făcând loc celor care voiau să se mai alăture! Eram umăr lângă umăr! Străzile şi bulevardele vuiau de zgomotul mulţimii şi a fost prima zi când am crezut că vom reuşi să “răsturnăm orânduirea”! Aproape am răguşit strigând “Veniţi cu noi!” Oamenii se alăturau! Eram toţi o singură fiinţă, un singur glas, o singură speranţă aveam! La un moment dat parcă m-am trezit dintr-un vis! Aveam în minte nenorocirea care s-a întâmplat în anul 1987, aveam în minte ceea ce se întâmpla în Timişoara şi m-am temut că se va abate nenorocirea în viaţa tuturor acelor oameni… Pentru mine era “acum ori niciodată”.

Cu mama m-am întâlnit seara, acasă… A doua zi ea s-a îmbrăcat să mergem la muncă. N-am reuşit să o conving că nu merge nimeni la muncă în acea zi pentru că cei mai mulţi se vor alătura celor care mai sunt “în centru”. Nu voiam s-o las singură aşa că m-am dus cu ea. Bineînţeles că uzina era închisă, aşa că am dus-o acasă şi am plecat pe drumul meu…

Au fost zile de fericire deplină! Au fost zile în care am simţit dragostea tuturor celor care mă înconjurau! Au fost zile pe care nu le voi putea uita! Acel sentiment care m-a copleşit atunci e improbabil de uitat şi nu-l pot descrie în cuvinte! Era teamă şi era bucurie! Era dragoste şi era ură! Era speranţă şi era deznădejde!

N-o să povestesc despre furtunurile cu apă, nici despre gloanţele care zburau în acea iarnă, nici despre oamenii care erau bătuţi aiurea pe stradă pe motiv că erau “terorişti”, nici despre răniţi, nici despre prea mulţi neaveniţi care au ajuns să ţină o armă... Mai scriu doar că pe la mijlocul lunii ianuarie 1990 mi-am dat seama că… am fost furaţi… Şi tristeţea mi-a cuprins sufletul…