Ce e viața, in viziunea cavalerului Pardaillan senior

Din romanul Cavalerii Pardaillan, (recitit de curând, după vreo 30 de ani de la prima lectură) de Michel Zevaco, vol II, Editura Octopodium, București, 1992, am copiat un fragment despre... farmecul vieții în sărăcie. E posibil ca pentru cavaleri aventurieri sărăcia să fi avut farmec pe la sfârșitul secolului al XV-lea, in vremea domniei lui Carol al IX-lea, al cincilea copil din zece, al Caterinei de Medici cu Henric al II-lea al Franței. Doar in romanele de aventuri sărăcia poate fi pitorească... Poate avea farmec și pentru sihaștri, pentru "călugării cerșetori" (cred că membrii din ordinele călugărești mendicante - din lat. mendicare = a cerși - nu mai sunt văzuți la cerșit așa des ca în Evul Mediu).

Revin la roman. Pardaillan tatăl și Pardaillan fiul - doi spadasini extraordinari - erau, din nou, fără arginți in pungă și bântuiau prin Paris în căutarea unui adăpost pentru noapte. Pardaillan fiul era posomorât și... râdea plângând - era îndrăgostit de fiica unui nobil foarte bogat și visa că aceasta va fi soția lui, gândind, în același timp, că o astfel de mezalianță e imposibilă. Pardaillan tatăl a înțeles greșit tristețea fiului și i-a ținut un discurs:

- Curaj, cavalere! Curaj, pe Pilat și pe Barabas! Înțeleg eu bine ce te preocupă și de ce; râzând să-ți rupi fălcile, ai ochii plini de lacrimi... Suntem foarte săraci, așa-i? Ehei, cavalere, pentru noi, pentru cei zămisliți dintr-un asemenea aluat, mizeria este cea mai bună tovărășie, o amantă veselă, ea este cea căreia îi datorăm ochiul cutezător, picioarele puternice și mâna de neînvins! Ascultă-mă, cavalere, cu atenție: nu mi-au plăcut niciodată câinii grași care, atașați de blidul de mâncare cu un lanț zdravăn, trăiesc și mor sclavi cum s-au născut! Simpatia și admirația mea le-am dăruit întotdeauna (...) lupului care, slab și cu ochii strălucitori, străbate in goană pădurile îmbătat de frumusețea libertății. Privește-mă, cavalere: eu însumi sunt (...) un asemenea lup. La dracu! când am spada în mână mă simt egalul regelui! În șaizeci de ani de mizerie am trăit mai mult decât o oarecare familie de burghezi sau de gentilomi într-o viață întreagă, ba chiar de-a lungul mai multor generații! Ce e viața, dragul meu? Vântul care bate, ploaia ce cade, câmpiile in care se înfige mușcător plugul, dealurile pe care mă avânt călare, întreg pământul, văzduhul pe care-l respir, bucuria de a pleca și de a reveni, de a fi un stăpân efemer al clipei care trece, al tuturor lucrurilor atât de minunat de frumoase pe care ni le oferă în dărnicia ei Natura... asta-i viața, cavalere, asta-i adevărata fericire! Tot restul nu este decât nenorocita și nedemna legătură care îl ține pe câine în apropierea blidului său amărât! Orașul, Parisul, viața printre oameni care urăsc, printre femei care zâmbesc, viața lipsită de orizont și prostească, cu munca ei chinuitoare de zi cu zi, destinată numai să-ți asigure blidul pentru mâine, vai, cavalere, asta nu e viață, ci e moartea în fiecare clipă! (...)

Postarea e pentru Citate favorite, joc găzduit de Suzana pe blogul Floare de colț.

Poate că Pardaillan tatăl greșește în privința sărăciei, dar cred că e aproape de adevăr descriind viața.

Reflexii la apus de Soare. RiO

O legendă din Olanda spune că morile de vânt au fost cândva uriasi care apărau oamenii și satele lor de furia Doamnei Apelor care când era liniștită, și totul era frumos, când dezlănțuia vânturile, și valurile uriașe ale mării și râurilor înghițeau satele. Uriașii, puternici, reușeau să apere oamenii, învingând vânturile. La un moment dat, însă, nici ei nu au mai reușit să stăvilească vânturile și apele care se revărsau, oricât efort au depus. Atunci, cel mai puternic dintre uriași, i-a adresat Doamnei Apelor o rugăminte: să-l ia pe el, dacă tot vrea să ia ceva, și să-i lase pe oameni să trăiască în liniște. Stăpâna Apelor i-a admirat curajul, a potolit puțin furia vântului și i-a zis uriașului că nu poate lua un uriaș și să lase lumea neschimbată; va trebui să accepte să renunțe la trupul său, să devină una cu vântul și să-i apere pe oameni sub altă formă. Uriașul a acceptat fără ezitare - la fel și frații săi. Atunci, din cer a coborât un vârtej de lumină și trupurile uriașilor au început să se transforme: brațele puternice s-au lungit și au prins pânze mari, iar picioarele s-au transformat în turnuri înalte din lemn și piatră. În locul uriașilor au apărut morile de vânt.

Când vântul s-a potolit și soarele a răsărit, oamenii au privit cu uimire turnurile care se înălțau deasupra satelor. Morile de vânt își roteau aripile in bătaia vântului, ca și cum încă luptau pentru a ține natura in frâu. Bătrânii satului au înțeles că uriașii nu i-au părăsit, ci încă veghează asupra lor și vor luptă cu vânturile.

Oamenii au învățat să îngrijească morile de vânt și să le folosească pentru a pompa apa, a macină grânele și a îmblânzi vânturile.

Poveste atașată imaginii din jocul Reflexii in oglindă, inițiat de SoriN și găzduit azi de Carmen pe blogul Între vis și realitate.

Sursa foto: https://pixabay.com/users/evgenit-4930349/

Cele mai vechi mori cunoscute datează din anii 600 d.Hr. - persanii se pare că sunt cei care au inventat morile de vânt, între anii 600-900 d.Hr. Pânzele erau folosite pentru a propulsa vasele pe mare și persanii le-au utilizat și pentru propulsarea palelor morilor pentru a folosi vântul la măcinarea cerealelor. Modelul evderivat din primele mori de apă. În China, prima moară de vânt apare în jurul anului 1219 - se spune că Ginghis Han (1162 - 1227) a trimis în China prizonierii constructori de mori de vânt pentru a fi instructori in construirea acestora. Morile au fost folosite pentru măcinarea grânelor și pentru irigații.

In Europa, primele mori de vânt au apărut în perioada cruciadelor (1096 - 1270); nu e clar dacă au apărut în paralel sau e modelul copiat de la persani și modificat un pic.

Utilizarea principala a morilor de vânt a fost măcinarea cerealelor, dar au fost folosite și pentru drenarea terenurilor și la pomparea apei.

Cititor pasionat. MFC

Miercurea fără cuvinte la Carmen, Între vis și realitate.

Sfântul Apostol Andrei si Ziua Lupului

În fiecare an, la 30 noiembrie, creștinii sărbătoresc pe Sfântul Apostol Andrei.

În anul 1997 Sfântul Andrei a fost proclamat Ocrotitorul României, iar în 2001 ziua prăznuirii Sfântului Apostol Andrei a devenit sărbătoare bisericească națională.

Sărbătoarea Sfântului Andrei a fost suprapusă unei sărbători precreștine.

Cine este Sfântul Apostol Andrei

Andrei s-a născut în Betsaida, Galileea, pe țărmul Lacului Ghenizaret, la nord de Israel; era fratele lui Simon Petru și amândoi erau pescari, precum tatăl lor. Sfântul Andrei a fost primul Apostol care a răspuns chemării lui Isus Hristos la propovăduirea Evangheliei, motiv pentru care e numit Cel dintâi chemat.

Sfântul Andrei Apostolul lupilor

Istoric, dovezile privind trecerea Apostolului Andrei prin zona țării noastre sunt sărace, dar tradiția a păstrat amintirea acestei treceri in colinde, legende și obiceiuri populare. Dacii își spuneau "lupi", de aici Apostolul lupilor.

Tradiția spune că un lup a stat alături de daci la căderea cetății Sarmisegetuza, in timpul asediului romanilor. Acest lup l-ar fi ajutat pe Sfântul Andrei să-și găsească adăpost într-o peșteră din Dobrogea.

Peștera in care se presupune că a trăit Apostolul Andrei când a propovăduit Evanghelia în zonă se află la câțiva kilometri de localitatea Ion Corvin din județul Constanța. În anul 1944 peștera a fost transformată în biserică, la inițiativa Episcopului Tomisului de atunci (doxologia.ro)

Înaintașii credeau că în noaptea dintre 29 și 30 noiembrie se adună lupii în haite și Sfântul Andrei îi hrănește pentru a nu face rău oamenilor și animalelor din gospodării. În tradiții și obiceiuri, numele acestui Apostol apare mai întotdeauna legat de cel al lupilor, de aici Ziua Lupului și în 30 noiembrie.

Superstiții de Sfântul Andrei

Superstițiile există de când există omul și în cazul tuturor sărbătorilor sunt mai multe sau mai puține așa că nici sărbătoarea Sfântului Apostol Andrei nu face excepție.

Pe lângă superstițiile generale, referitoare la alungarea spiritelor rele, interdicția de a munci și altele, există și unele superstiții "de dragoste".

Acestea fiind scrise - se putea și fără 😊 - doresc celor care au prenumele acestui Apostol: 

Sănătate, bucurii și toate celelalte de bine!

Sursa foto: https://pixabay.com/users/stine86engel-11826059/

Oglindind nori, derutând păsări. RiO

Apreciez puțin spre deloc clădirile foarte înalte, mai ales când sunt din "sticlă și oțel". Au farmec, pot recunoaște, dar sunt ca niște acvarii pentru oameni și sunt capcane pentru zburătoare. 

Sursa foto: https://pixabay.com/ro/users/geralt-9301/

Norii oglindiți i-am adus aici pentru jocul Reflexii in oglindă, joc inițiat de SoriN și găzduit azi de Carmen pe blogul Între vis și realitate.

Țestoase din nisip. MFC

Miercurea fără cuvinte, joc găzduit de Carmen pe blogul Între vis și realitate. 

Foto de pe pixabay.

Între cer și pământ. RiO

Între cer și pământ există o unitate care se reflectă, pe de o parte, in influența, reală sau presupusă, pe care Soarele, stelele și planetele o exercită asupra vieții plantelor, animalelor, oamenilor și asupra leacurilor care derivă din acestea; pe de altă parte, in repetarea structurilor de unde au luat naștere noțiunile de macrocosmos și microcosmos. (Paracelsus)

Sursa foto: https://pixabay.com/users/realworkhard-23566/

Reflexii in oglindă e jocul inițiat de SoriN și găzduit azi de Carmen, pe blogul Între vis și realitate. Un joc cu fotografii care surprind diverse oglindite.