Poveste de Crăciun: Câinele abandonat


Andrei este un copil solitar cu o singură pasiune aparentă: computerul, pe care tatăl său i l-a făcut cadou când a împlinit vârsta de şapte ani. Nu are decât vreo doi amici - băieţi mai mari - care îl mai vizitază uneori, pentru "problemele de computer". E străin de bucuria pe care o au ceilalţi copii de a sta toată ziua pe afară.
Pentru şcoală învaţă numai pentru că "aşa trebuie". Nu e cooperant în colectivul clasei, nu participă la activităţile comune, se agită mereu în bancă, nu răspunde la întrebările învăţătoarei - i se pare mai interesant ce se vede pe tavanul clasei, sau prin geamul ferestrei. Cu toate acestea, din lucrările de control periodice se deduce că ştie ce trebuie, dar refuză să răspundă.
Învăţătoarea a invitat pe părinţii lui Andrei la o discuţie particulară, pentru a le atrage atenţia că fiul lor dovedeşte o oarecare inadaptare în colectiv şi hiperemotivitate când trebuie să vorbească în faţa colegilor.
─ Probabil, se exprimă mai bine în scris - glumise tatăl elevului.
─ Sau, poate, e prea timid? argumentase învăţătoarea.
Domnul Lupu, administrator unic al unei societăţi comerciale profitabile, nu concepe ca fiul lui să fie un nătăfleţ. Din această cauză, a luat "atitudine": a strigat la fiul său timp de aproape o jumătate de oră.  Andrei tăcea şi asculta, privindu-şi tatăl cu ochii ca două crâmpeie de cer senin. Calmul puştiului îl exaspera pe adultul care se întreba dacă a fost auzit sau doar urmărit cum îşi mişcă buzele. Pentru că monologul risca să degenereze, Angela - mama - a intervenit cu tact, chemându­-şi soţul la telefon.
─ N-am auzit când a sunat - îşi exprimă acesta nedumerirea.
─ Pentru că nu a sunat - îi zâmbeşte.
Soţul se încruntă, dar imediat chipul se înseninează. Îşi iubeşte soţia şi pentru modul în care se pricepe să aplaneze conflictele!

Trecuse un an de la discuţia respectivă. De ziua Sfântului Nicolae Andrei a împlinit vârsta de zece ani. Nu devenise sociabil şi nu avea altă preocupare în afară de computer. Tatăl său îl ruga pe Moş Crăciun să facă din fiul său un băieţel căruia să îi placă în compania altor copiii.
─ Ce vrei să îţi aducă Moş Crăciun? îl întreabă taică-său, cu numai o zi înainte de Ajunul Crăciunului.
─ Un căţel - vine răspunsul imediat.
Invariabil, de când începuse să vorbească, la această întrebare răspundea: "Un căţel". Şi, invariabil - pentru că locuiesc la bloc - părinţii răspund:
─ Când ne vom muta la casă.
─ Oricum, eu am scris Moşului să îmi ducă un căţel. Îl rog în fiecare an, tot va trebui să mi-l aducă! Se va plictisi de aceeaşi cerere şi o va îndeplini…
─ Anul acesta în nici un caz! îl avertizează tata. Ai uitat că numai copiilor cuminţi le sunt îndeplinite dorinţele? Tu ce-ai găsit de făcut săptămâna trecută, în ograda amicului meu? Ai deschis coteţul porcilor şi vroiai să-i mâni în stradă.
─ Da, pentru că vorbeaţi pe care să îl tăiaţi… Cum să tai animalele?
─ Din ce crezi că sunt făcute mezelurile pe care le mănânci cu atâta poftă; din ce e făcută friptura?
─ Acum ştiu mai bine din ce sunt făcute şi nu mai mănânc deloc carne, pentru că şi animalele şi păsările au suflet şi au pui şi le place să se joace… M-am jucat cu purceii, nu pot să îi mănânc acum… Parcă aş mânca acel câine pe care Moş Crăciun o să mi-l aducă.
Angela observase că fiul ei refuză, de la un timp, orice produs din carne, dar a crezut că sunt mofturi de moment, iar când l-a întrebat de ce nu mănâncă a spus că nu îi trebuie "acum".
─ Bine - zâmbeşte tatăl cu indulgenţă, amintindu-şi că şi el a plâns când era mic pentru că a auzit pe bunicu-său că trebuie să taie porcul, acel porc pe care îl crescuse, practic, şi cu care se alerga prin curte.
Anul acesta nu ai scris Moşului - îi aminteşte, pentru a nu mai ştie câta oară.
─ Aduc acum scrisoarea…
─ Dacă nu e prea târziu!
Andrei nu se sinchiseşte de observaţie şi pleacă în camera lui. Revine cu un plic bleu, pe care a scris: Pentru Moş Crăciun la Polul Nord. Lasă plicul pe masă şi îşi onorează părinţii cu spatele, reîntorcându-se la preocuparea de bază: computerul.
Ca în fiecare an, cei doi părinţi aşteptau cu nerăbdare ora de culcare, pentru a citi scrisoarea. De trei ani, Andrei scrie lui Moş Crăciun. Şi Moşul onorează toate cererile - mai puţin pe cea legată de câine. Aduce toate CD-urile notate acolo, fructe, haine, jucării dar nu câine. În fiecare an, lista e lungă, dar e onorată.
În această seară au avut o surpriză - scrisoarea conţinea numai câteva rânduri:
Dragă Moş Crăciun, sunt foarte supărat pe oamenii mari care omoară porcii să îi mănânce şi îi obligă şi pe copii să mănânce. Te rog să faci cumva să nu mai omoare oamenii porcii dar dacă mor de bătrâneţe sau de accident oamenii să plângă după ei. Apoi te rog să îmi aduci un câine. În fiecare an te rog şi tu cred că asculţi pe tata. Mulţumesc Moş Crăciun. Andrei.
Părinţii s-au privit întrebători - în legătură cu darurile pe care le-ar putea primi fiul lor iubit.
─ Un lucru e de bine: scrie mai corect anul acesta, dar mai are de lucrat…
─ Cred că e aproape perfect cum evoluează, având în vedere ce vârstă are şi cât îl preocupă şcoala - observă Angela.
Ziua următoare, zăpada aşternută peste noapte acoperă oraşul în strat gros. Andrei a rupt-o afară imediat după ce a mâncat - lucru pe care nu îl făcea niciodată. A luat sania cu el, să profite că derdeluşul pe care obişnuiesc ceilalţi copii să se joace este pustiu la acea oră.
Era la a doua "tură" când a observat dincolo de tufe - în împrejmuirea din faţa unui bloc - un câine cu zgardă. Priveşte împrejur, dar nu e nici un om cu lesa în mână, iar câinele pare că vrea să găsească ceva în zăpadă, căci e preocupat să adulmece, şi să sape cu lăbuţa. Încet, se apropie de tufişuri, apoi se face vizibil de către câine. Animalul ridică botul şi, o clipă, îl fixează cu privirea. Băiatul nu se teme; se lasă pe vine, întinzând mâna spre căţelul destul de impunător, deşi cam slab. Nu contează că ar putea fi stăpânul acolo - doar se jucase de atâtea ori cu câinii altor oameni. Patrupedul se repede spre el, alergând împleticit prin zăpada afânată. În acel moment, Andrei se cam încălzeşte - deşi afară e tare frig! Dar nu fuge - a citit multe despre câini şi comportamentul lor şi ştie că trebuie să rămână nemişcat, cu braţele pe lângă corp. Dar tare ar vrea să fugă! Animalul sare cu labele din faţă pe pieptul copilului şi îl trânteşte în zăpadă, apoi începe să îi lingă faţa. Dacă până în acel moment puştiul era aproape paralizat de frică, acum izbucneşte în râs nebun - cum numai copiii ştiu să râdă. Câinele vrea să se joace, iar Andrei e mai mult decât dispus să o facă, bucuros că nu apare nimeni să strige animalul. Prinsă de zgardă descoperă o punguliţă cu o hârtie în ea. Reuşeşte să desprindă legătura şi constată că e un bilet. Poate a fost trimis la cumpărături - gândeşte despre câine - iar el a rămas să se joace cu un copil necunoscut. Ferindu-se de asalturile jucăuşe, citeşte biletul: Mă numesc Lord, am şase luni, am fost vaccinat, sunt educat dar stăpânii nu îşi mai pot permite să mă îngrijească, aşa că m-au lăsat singur, să caut nişte stăpâni care ar putea să mă iubească. Andrei pune biletul în buzunar şi se lasă cuprins de frenezie. Câinele este al lui! Moş Crăciun  şi-a amintit de dorinţa lui şi a trimis căţelul pe care îl cere de atâţia ani!
Între timp se adunaseră mulţi copii şi toţi alergau căţelul cu chef de joacă, dar acesta îl prefera clar pe Andrei. Băiatul nu se gândea la nimic altceva decât că are un câine, aşa cum îşi dorea. Toţi ceilalţi roiesc în jurul lui, iar el le oferă sania celor care o doresc, discută cu ei despre ceea ce ştie să facă Lord - deşi nu are habar - le povesteşte că a fost un timp bolnav şi de aceea e aşa slab, dar că acum pofta de mâncare şi de joacă a revenit şi va deveni un câine frumos, aşa cum a fost…
Timpul trece, iar Andrei nu are nici un gând să se întoarcă acasă. Nici nu se gândeşte că va trebui să le spună părinţilor că a găsit un câine, dar e hotărât să plece împreună cu Lord, dacă tata nu vrea să îl ţină.
Îngrijorată de absenţa îndelungată a copilului, Angela a plecat să îl caute. E aproape ora unu - şi plecase de la opt! Niciodată nu a stat atât de mult singur pe afară - şi nicidecum în cartier.
Când l-a văzut înconjurat de copii - pentru prima dată - ochii i s-au umplut de lacrimi. A rămas câteva minute să îl urmărească râzând şi alergând împreună cu un câine din rasa boxer. Nici nu bănuise cât de mult iubeşte fiul ei câinii - îşi imaginase că are toane, căci cei mai mulţi copii îşi doresc un animal de companie. A revenit în apartament şi aproape că a provocat soţului un atac de inimă când a văzut-o aşa agitată, şi fără copil. L-a liniştit că nu se întâmplase nimic rău, dar vrea să vadă cum l-a transformat pe Andrei un câine. Au privit împreună, câteva minute, apoi l-au stigat. Andrei a luat sania, fără comentarii, a rostit numele câinelui - să îl urmeze - şi a venit la părinţi.
─ Trimite câinele la stăpân - îi atrage atenţia tatăl.
În loc de răspuns, băiatul le întinde biletul. Îl citesc amândoi, dar nu cred o iotă, aşa că îi cer să le povestească modul cum zice el că a intrat în posesia câinelui. Deloc convins, tatăl priveşte în jur: copii indiferenţi la ceea ce se întâmplă cu câinele, trecători concentraţi la mersul prin zăpada încă afânată… Nimeni care să pară că a ieşit să plimbe un câine.
─ Tata, la căţel îi e foame… Poate e de mult pe stradă şi nu a avut ce să mânânce… Îi putem da lapte cu pâine…
Angela şi-a convins soţul să urce cu ei, căci câinele pare să fie singur, iar Andrei nu are nici un motiv să mintă. S-a lăsat convins abia după ce a întrebat copiii cu care se jucase Andrei al cui e câinele - şi toţi au răspuns: Al lui Andrei.
Nimeni nu a observat o tânără aflată într-un taxi parcat în apropierea zonei de joacă pentru copii… Maşina a demarat imediat ce familia s-a îndepărtat alături de câinele ei drag, pe care a trebuit să îl abandoneze deoarece fiul ei  se îmbolnăvise şi avea nevoie de toată atenţia şi de toţi banii de care dispuneau. Nu se îndurase să îl părăsească pur şi simplu - simţea nevoia să ştie că Lord a găsit un nou stăpân. Apelase la mai multe tertipuri pentru ca Lord să nu recunoască urma ei, dar era liniştită acum: băieţelul  cu care l-a urmărit jucându-se pare cel mai potrivit stăpân…
Copilul a pregătit singur hrana pentru căţel; a rugat părinţii să îi dea bani să cumpere mâncare specială, şi a turuit despre cum trebuie îngrijiţi şi educaţi câinii de companie. Dragii de părinţi habar nu aveau câte ştie copilul despre creşterea şi îngrijirea câinilor; nu ştiau că poate deosebi rasele… Îl ascultau ca pe o autoritate în domeniu.
─ Moş Crăciun l-a trimis! a triumfat el. Acum nu mai puteţi vorbi să nu îmi aducă un câine - şi e destul de mare, aşa că nu o să fie cum spuneai tu că sunt câinii mici - îşi priveşte tatăl cu ochi luminoşi.
Spre seară a spălat câinele cu duşul, săpunindu-l bine, având grijă să nu îi intre apă în urechi, l-a frecat bine cu un prosop - în timp ce Lord încerca să îi spele faţa cu limba lui fină. A râs în baie şi a vorbit cum părinţii nu l-au auzit niciodată; stăteau aproape de uşă, să îl audă clar. Au convenit să păstreze câinele.
─ Uite ce frumos e! le arată, când iese din baie, după mai mult de o oră. Acum, jucaţi-vă cu el - le dă directivă - până îi fac un pat lângă al meu…
─ Nici să nu te gândeşti! îl temperează tatăl. Câinele va dormi în hol!
E imperativ, aşa că Andrei se întristează o clipă, dar zâmbetul revine, radios.
─ Jucaţi-vă cu el până fac un pat, pentru mine şi Lord, în hol.
Calmul copilului şi soluţia găsită de acesta pentru a-şi îndeplini dorinţa declanşează tatălui un hohot de râs copilăresc. Nu mai are nimic de comentat, iar câinele va dormi în camera copilului. Şi lui îi plac aceste animale, dar nu prea voia păr prin toată casa… - e mulţumit că boxerul are păr scurt. Şi e fericit pentru că Andrei a râs în hohote, a stat între copii şi nu s-a atins deloc de computer.
A doua zi, pe Andrei l-a trezit câinele. Mama se trezise cu ceva timp înainte, dar nu pregătise micul dejun şi pentru copil deoarece ştia că acesta se trezeşte târziu, dacă nu o face altcineva. Surprinsă, a vrut să îi pregătească ceva, dar şi-a pregătit singur, în timp ce pregătea şi pentru Lord.  Când l-a văzut şi taică-său, s-a minunat:
─ Dacă ştiam cum îl va transforma un câine îi cumpăram demult - a spus soţiei, când Andrei nu putea auzi. Cum să laşi un câine de izbelişte? a schimbat subiectul. Ce oameni sunt aceştia?
─ Unii care nu doreau să îl chinuie şi au sperat că se va găsi cineva care să iubească aceste patrupede…
─ Şi l-a găsit tocmai Andrei! Mi se pare ceva regizat… Sigur nu te-ai implicat? zâmbeşte.
─ Ar trebui să ştii că am metode de convingere, dacă vreau ceva… De ce să nu credem că Moş Crăciun a mai îndeplinit unui copil o dorinţă?
Nu doar copilului - gândeşte domnul Lupu.
Andrei, cu o curea legată de zgarda câinelui, apare în sufragerie şi le spune că trebuie să iasă, să plimbe câinele, care are "nevoile lui".
Din nou, părinţilor le-a tresăltat inima de fericire. Bineînţeles că şi-au dat acordul. Anul acesta Moş Crăciun le-a făcut lor cel mai frumos dar: bucuria de viaţă a copilului! Ce puţin le trebuie copiilor să fie fericiţi!

22 Noiembrie 2004
Brașov



O poveste adevărată. Explicații aici. Coincidență?!

Niciun comentariu: