Andrei este un copil solitar
cu o singură pasiune aparentă: computerul, pe care tatăl său i l-a făcut cadou
când a împlinit vârsta de şapte ani. Nu are decât vreo doi amici - băieţi mai
mari - care îl mai vizitază uneori, pentru "problemele de computer".
E străin de bucuria pe care o au ceilalţi copii de a sta toată ziua pe afară.
Pentru şcoală învaţă numai
pentru că "aşa trebuie". Nu e cooperant în colectivul clasei, nu
participă la activităţile comune, se agită mereu în bancă, nu răspunde la
întrebările învăţătoarei - i se pare mai interesant ce se vede pe tavanul
clasei, sau prin geamul ferestrei. Cu toate acestea, din lucrările de control
periodice se deduce că ştie ce trebuie, dar refuză să răspundă.
Învăţătoarea a invitat pe
părinţii lui Andrei la o discuţie particulară, pentru a le atrage atenţia că
fiul lor dovedeşte o oarecare inadaptare în colectiv şi hiperemotivitate când
trebuie să vorbească în faţa colegilor.
─ Probabil, se exprimă mai
bine în scris - glumise tatăl elevului.
─ Sau, poate, e prea timid?
argumentase învăţătoarea.
Domnul Lupu, administrator
unic al unei societăţi comerciale profitabile, nu concepe ca fiul lui să fie un
nătăfleţ. Din această cauză, a luat "atitudine": a strigat la fiul
său timp de aproape o jumătate de oră.
Andrei tăcea şi asculta, privindu-şi tatăl cu ochii ca două crâmpeie de
cer senin. Calmul puştiului îl exaspera pe adultul care se întreba dacă a fost
auzit sau doar urmărit cum îşi mişcă buzele. Pentru că monologul risca să
degenereze, Angela - mama - a intervenit cu tact, chemându-şi soţul la
telefon.
─ N-am auzit când a sunat -
îşi exprimă acesta nedumerirea.
─ Pentru că nu a sunat - îi
zâmbeşte.
Soţul se încruntă, dar
imediat chipul se înseninează. Îşi iubeşte soţia şi pentru modul în care se
pricepe să aplaneze conflictele!
Trecuse un an de la discuţia
respectivă. De ziua Sfântului Nicolae Andrei a împlinit vârsta de zece ani. Nu
devenise sociabil şi nu avea altă preocupare în afară de computer. Tatăl său îl
ruga pe Moş Crăciun să facă din fiul său un băieţel căruia să îi placă în
compania altor copiii.
─ Ce vrei să îţi aducă Moş
Crăciun? îl întreabă taică-său, cu numai o zi înainte de Ajunul Crăciunului.
─ Un căţel - vine răspunsul
imediat.
Invariabil, de când începuse
să vorbească, la această întrebare răspundea: "Un căţel". Şi,
invariabil - pentru că locuiesc la bloc - părinţii răspund:
─ Când ne vom muta la casă.
─ Oricum, eu am scris
Moşului să îmi ducă un căţel. Îl rog în fiecare an, tot va trebui să mi-l
aducă! Se va plictisi de aceeaşi cerere şi o va îndeplini…
─ Anul acesta în nici un
caz! îl avertizează tata. Ai uitat că numai copiilor cuminţi le sunt
îndeplinite dorinţele? Tu ce-ai găsit de făcut săptămâna trecută, în ograda
amicului meu? Ai deschis coteţul porcilor şi vroiai să-i mâni în stradă.
─ Da, pentru că vorbeaţi pe
care să îl tăiaţi… Cum să tai animalele?
─ Din ce crezi că sunt
făcute mezelurile pe care le mănânci cu atâta poftă; din ce e făcută friptura?
─ Acum ştiu mai bine din ce
sunt făcute şi nu mai mănânc deloc carne, pentru că şi animalele şi păsările au
suflet şi au pui şi le place să se joace… M-am jucat cu purceii, nu pot să îi
mănânc acum… Parcă aş mânca acel câine pe care Moş Crăciun o să mi-l aducă.
Angela observase că fiul ei
refuză, de la un timp, orice produs din carne, dar a crezut că sunt mofturi de
moment, iar când l-a întrebat de ce nu mănâncă a spus că nu îi trebuie
"acum".
─ Bine - zâmbeşte tatăl cu
indulgenţă, amintindu-şi că şi el a plâns când era mic pentru că a auzit pe
bunicu-său că trebuie să taie porcul, acel porc pe care îl crescuse, practic,
şi cu care se alerga prin curte.
Anul acesta nu ai scris
Moşului - îi aminteşte, pentru a nu mai ştie câta oară.
─ Aduc acum scrisoarea…
─ Dacă nu e prea târziu!
Andrei nu se sinchiseşte de
observaţie şi pleacă în camera lui. Revine cu un plic bleu, pe care a scris: Pentru Moş Crăciun la Polul Nord. Lasă
plicul pe masă şi îşi onorează părinţii cu spatele, reîntorcându-se la
preocuparea de bază: computerul.
Ca în fiecare an, cei doi
părinţi aşteptau cu nerăbdare ora de culcare, pentru a citi scrisoarea. De trei
ani, Andrei scrie lui Moş Crăciun. Şi Moşul
În această seară au avut o
surpriză - scrisoarea conţinea numai câteva rânduri:
Dragă Moş Crăciun, sunt foarte supărat pe oamenii mari care omoară
porcii să îi mănânce şi îi obligă şi pe copii să mănânce. Te rog să faci cumva
să nu mai omoare oamenii porcii dar dacă mor de bătrâneţe sau de accident
oamenii să plângă după ei. Apoi te rog să îmi aduci un câine. În fiecare an te
rog şi tu cred că asculţi pe tata. Mulţumesc Moş Crăciun. Andrei.
Părinţii s-au privit
întrebători - în legătură cu darurile pe care le-ar putea primi fiul lor iubit.
─ Un lucru e de bine: scrie
mai corect anul acesta, dar mai are de lucrat…
─ Cred că e aproape perfect
cum evoluează, având în vedere ce vârstă are şi cât îl preocupă şcoala -
observă Angela.
Ziua următoare, zăpada
aşternută peste noapte acoperă oraşul în strat gros. Andrei a rupt-o afară
imediat după ce a mâncat - lucru pe care nu îl făcea niciodată. A luat sania cu
el, să profite că derdeluşul pe care obişnuiesc ceilalţi copii să se joace este
pustiu la acea oră.
Era la a doua
"tură" când a observat dincolo de tufe - în împrejmuirea din faţa
unui bloc - un câine cu zgardă. Priveşte împrejur, dar nu e nici un om cu lesa
în mână, iar câinele pare că vrea să găsească ceva în zăpadă, căci e preocupat
să adulmece, şi să sape cu lăbuţa. Încet, se apropie de tufişuri, apoi se face
vizibil de către câine. Animalul ridică botul şi, o clipă, îl fixează cu
privirea. Băiatul nu se teme; se lasă pe vine, întinzând mâna spre căţelul
destul de impunător, deşi cam slab. Nu contează că ar putea fi stăpânul acolo -
doar se jucase de atâtea ori cu câinii altor oameni. Patrupedul se repede spre
el, alergând împleticit prin zăpada afânată. În acel moment, Andrei se cam
încălzeşte - deşi afară e tare frig! Dar nu fuge - a citit multe despre câini
şi comportamentul lor şi ştie că trebuie să rămână nemişcat, cu braţele pe
lângă corp. Dar tare ar vrea să fugă! Animalul sare cu labele din faţă pe
pieptul copilului şi îl trânteşte în zăpadă, apoi începe să îi lingă faţa. Dacă
până în acel moment puştiul era aproape paralizat de frică, acum izbucneşte în
râs nebun - cum numai copiii ştiu să râdă. Câinele vrea să se joace, iar Andrei
e mai mult decât dispus să o facă, bucuros că nu apare nimeni să strige
animalul. Prinsă de zgardă descoperă o punguliţă cu o hârtie în ea. Reuşeşte să
desprindă legătura şi constată că e un bilet. Poate a fost trimis la cumpărături - gândeşte despre câine - iar el a rămas să se joace cu un copil
necunoscut. Ferindu-se de asalturile jucăuşe, citeşte biletul: Mă numesc Lord, am şase luni, am fost
vaccinat, sunt educat dar stăpânii nu îşi mai pot permite să mă îngrijească,
aşa că m-au lăsat singur, să caut nişte stăpâni care ar putea să mă iubească.
Andrei pune biletul în buzunar şi se lasă cuprins de frenezie. Câinele este al
lui! Moş Crăciun şi-a amintit de dorinţa
lui şi a trimis căţelul pe care îl cere de atâţia ani!
Între timp se adunaseră mulţi
copii şi toţi alergau căţelul cu chef de joacă, dar acesta îl prefera clar pe
Andrei. Băiatul nu se gândea la nimic altceva decât că are un câine, aşa cum
îşi dorea. Toţi ceilalţi roiesc în jurul lui, iar el le oferă sania celor care
o doresc, discută cu ei despre ceea ce ştie să facă Lord - deşi nu are habar -
le povesteşte că a fost un timp bolnav şi de aceea e aşa slab, dar că acum
pofta de mâncare şi de joacă a revenit şi va deveni un câine frumos, aşa cum a
fost…
Timpul trece, iar Andrei nu
are nici un gând să se întoarcă acasă. Nici nu se gândeşte că va trebui să le
spună părinţilor că a găsit un câine, dar e hotărât să plece împreună cu Lord,
dacă tata nu vrea să îl ţină.
Îngrijorată de absenţa
îndelungată a copilului, Angela a plecat să îl caute. E aproape ora unu - şi
plecase de la opt! Niciodată nu a stat atât de mult singur pe afară - şi
nicidecum în cartier.
Când l-a văzut înconjurat de
copii - pentru prima dată - ochii i s-au umplut de lacrimi. A rămas câteva
minute să îl urmărească râzând şi alergând împreună cu un câine din rasa boxer.
Nici nu bănuise cât de mult iubeşte fiul ei câinii - îşi imaginase că are
toane, căci cei mai mulţi copii îşi doresc un animal de companie. A revenit în
apartament şi aproape că a provocat soţului un atac de inimă când a văzut-o aşa
agitată, şi fără copil. L-a liniştit că nu se întâmplase nimic rău, dar vrea să
vadă cum l-a transformat pe Andrei un câine. Au privit împreună, câteva minute,
apoi l-au stigat. Andrei a luat sania, fără comentarii, a rostit numele
câinelui - să îl urmeze - şi a venit la părinţi.
─ Trimite câinele la stăpân
- îi atrage atenţia tatăl.
În loc de răspuns, băiatul
le întinde biletul. Îl citesc amândoi, dar nu cred o iotă, aşa că îi cer să le
povestească modul cum zice el că a intrat în posesia câinelui. Deloc convins,
tatăl priveşte în jur: copii indiferenţi la ceea ce se întâmplă cu câinele,
trecători concentraţi la mersul prin zăpada încă afânată… Nimeni care să pară
că a ieşit să plimbe un câine.
─ Tata, la căţel îi e foame…
Poate e de mult pe stradă şi nu a avut ce să mânânce… Îi putem da lapte cu
pâine…
Angela şi-a convins soţul să
urce cu ei, căci câinele pare să fie singur, iar Andrei nu are nici un motiv să
mintă. S-a lăsat convins abia după ce a întrebat copiii cu care se jucase
Andrei al cui e câinele - şi toţi au răspuns: Al lui Andrei.
Nimeni nu a observat o
tânără aflată într-un taxi parcat în apropierea zonei de joacă pentru copii…
Maşina a demarat imediat ce familia s-a îndepărtat alături de câinele ei drag,
pe care a trebuit să îl abandoneze deoarece fiul ei se îmbolnăvise şi avea nevoie de toată
atenţia şi de toţi banii de care dispuneau. Nu se îndurase să îl părăsească pur
şi simplu - simţea nevoia să ştie că Lord a găsit un nou stăpân. Apelase la mai
multe tertipuri pentru ca Lord să nu recunoască urma ei, dar era liniştită
acum: băieţelul cu care l-a urmărit
jucându-se pare cel mai potrivit stăpân…
Copilul a pregătit singur
hrana pentru căţel; a rugat părinţii să îi dea bani să cumpere mâncare
specială, şi a turuit despre cum trebuie îngrijiţi şi educaţi câinii de
companie. Dragii de părinţi habar nu aveau câte ştie copilul despre creşterea
şi îngrijirea câinilor; nu ştiau că poate deosebi rasele… Îl ascultau ca pe o
autoritate în domeniu.
─ Moş Crăciun l-a trimis! a triumfat
el. Acum nu mai puteţi vorbi să nu îmi aducă un câine - şi e destul de mare,
aşa că nu o să fie cum spuneai tu că sunt câinii mici - îşi priveşte tatăl cu
ochi luminoşi.
Spre seară a spălat câinele
cu duşul, săpunindu-l bine, având grijă să nu îi intre apă în urechi, l-a
frecat bine cu un prosop - în timp ce Lord încerca să îi spele faţa cu limba
lui fină. A râs în baie şi a vorbit cum părinţii nu l-au auzit niciodată;
stăteau aproape de uşă
─ Uite ce frumos e! le
arată, când iese din baie, după mai mult de o oră. Acum, jucaţi-vă cu el - le
dă directivă - până îi fac un pat lângă al meu…
─ Nici să nu te gândeşti! îl
temperează tatăl. Câinele va dormi în hol!
E imperativ, aşa că Andrei
se întristează o clipă, dar zâmbetul revine, radios.
─ Jucaţi-vă cu el până fac
un pat, pentru mine şi Lord, în hol.
Calmul copilului şi soluţia
găsită de acesta pentru a-şi îndeplini dorinţa declanşează tatălui un hohot de
râs copilăresc. Nu mai are nimic de comentat, iar câinele va dormi în camera
copilului. Şi lui îi plac aceste animale, dar nu prea voia păr prin toată
casa… - e mulţumit că boxerul are păr scurt. Şi e fericit pentru că Andrei a
râs în hohote, a stat între copii şi nu s-a atins deloc de computer.
A doua zi, pe Andrei l-a
trezit câinele. Mama se trezise cu ceva timp înainte, dar nu pregătise micul
dejun şi pentru copil deoarece ştia că acesta se trezeşte târziu, dacă nu o
face altcineva. Surprinsă, a vrut să îi pregătească ceva, dar şi-a pregătit singur,
în timp ce pregătea şi pentru Lord. Când
l-a văzut şi taică-său, s-a minunat:
─ Dacă ştiam cum îl va
transforma un câine îi cumpăram demult - a spus soţiei, când Andrei nu putea
auzi. Cum să laşi un câine de izbelişte? a schimbat subiectul. Ce oameni sunt
aceştia?
─ Unii care nu doreau să îl
chinuie şi au sperat că se va găsi cineva care să iubească aceste patrupede…
─ Şi l-a găsit tocmai
Andrei! Mi se pare ceva regizat… Sigur nu te-ai implicat? zâmbeşte.
─ Ar trebui să ştii că am
metode de convingere, dacă vreau ceva… De ce să nu credem că Moş Crăciun a mai
îndeplinit unui copil o dorinţă?
Nu doar copilului - gândeşte domnul Lupu.
Andrei, cu o curea legată de
zgarda câinelui, apare în sufragerie şi le spune că trebuie să iasă, să plimbe
câinele, care are "nevoile lui".
Din nou, părinţilor le-a
tresăltat inima de fericire. Bineînţeles că şi-au dat acordul. Anul acesta Moş
Crăciun le-a făcut lor cel mai frumos dar: bucuria de viaţă a copilului! Ce
puţin le trebuie copiilor să fie fericiţi!
22 Noiembrie 2004
Brașov
O poveste adevărată. Explicații aici. Coincidență?!
22 Noiembrie 2004
Brașov
O poveste adevărată. Explicații aici. Coincidență?!
Niciun comentariu:
Comentariile noi nu sunt permise.