John Locke si natura cunoasterii

Concepțiile filosofice (și politice) ale lui John Locke (1632-1704) au fost foarte bine primite de contemporani. Fiind un adept al empirismului susținea că în ultimă instanță cunoștințele omenești provin din experiența senzorială: Nimic nu este in minte dacă n-a fost mai întâi în simțuri (un principiu empirist).

John Locke este considerat întemeietorul empirismului și Rene Descartes întemeietorul raționalismului, două curente filosofice antitetice, care nu rivalizau ca simple doctrine gnoseologice, ci ca veritabile paradigme de raționalitate alternative.

In anul 1690, Locke a publicat Încercare asupra intelectului uman (sau Eseu asupra intelectului omenesc, pe care a revizuit-o de trei ori), in care își expunea teoria cunoașterii. Această teorie a cunoașterii e importantă in filosofia empirică și pentru că urmează raționalismului continental întemeiat de Descartes.

Tot în 1690 a publicat Două tratate asupra guvernării, in care aduce argumente împotriva dreptului divin al regilor și susține că toți oamenii sunt liberi și egali în statul natural și posedă anumite drepturi naturale. Doctrinele politice ale lui John Locke au fost incorporate în Constituția americană și în Constituția adoptată în Franța în 1871.

Principala preocupare filosofică a lui Locke, dar și altor gânditori din secolele XVII și XVIII, era legată de capacitatea minții omenești și de natura cunoașterii. Într-un pasaj din Epistola către cititor (prefață la Încercare asupra intelectului uman) descrie sarcina filosofului ca fiind cea a unei calfe de constructor, care trebuie să curețe puțin terenul, înlăturând o parte din resturile și molozul care stau in calea cunoașterii. El simțea că raționalismul acceptase ideea că puterea rațiunii poate face mai mult decât era efectiv cazul, și prin aceasta produsese o reacție sceptică la fel de excesivă. Locke considera că, dacă ar putea descoperi limitele puterilor mintale, atunci cunoștințele lui i-ar putea face pe oameni mai prudenți când e vorba de a se juca cu lucrurile ce depășesc puterea de cuprindere a minții și asta le-ar da posibilitatea să se oprească atunci când coarda ei e întinsă la maximum și să se așeze liniștiți într-o ignoranță calmă a acelor lucruri care, dacă sunt cercetate, se dovedesc a depăși limitele capacității noastre.

In cartea I din Încercare... ia în considerație apoi respinge părerea că anumite idei sunt înnăscute; adică, avem unele idei care nu sunt dobândite prin experiență, ci sunt prezente ca parte constitutivă a minții omenești.

In cartea II susține că mintea este ca hârtia albă, goală de orice semne, fără niciun fel de idei și se întreabă: Cum ajunge să se mobilizeze? Răspunsul lui este că experiența, sub forma senzațiilor și reflecțiilor, furnizează materii prime, pe care apoi mintea le prelucrează, analizandu-le și organizându-le în modalități complexe. Senzațiile se primesc când organele senzoriale sunt stimulate și apoi produc efecte în conștiință; reflecția este felul cum mintea ia notă de propriile sale operații și de maniera în care se desfășoară ele și se bizuie pentru materialul ei pe alte activități mintale generate de senzații.

Locke numește idee orice lucru de care mintea este astfel conștientă, și distinge între idei simple precum: amar, acru, rece, cald, care nu conțin alte idei și care nu pot fi create de mintea omului și, pe de altă parte, idei complexe, care sunt produse de minte când adună și combină idei simple. Ideile complexe se pot referi la lucruri neobișnuite - cum ar fi inorogul ori satirii care nu există in realitate - dar vor fi întotdeauna analizabile ca un amestec de idei simple, dobândite prin experiență.

El subliniază că grupurile de idei simple merg constant împreună, adică formează obiecte pe care le denumim arbori, mere, câini etc., și zice: Dacă nu ne imaginăm cum pot subzista prin ele însele aceste idei simple, ne deprindem să presupunem existența unui substrat in care subzistă, și din care rezultă ele, și deci îl denumim substanță. Cineva, căruia i se cer detalii precise despre ce este exact acest substrat, nu poate răspunde decât că este ceva, dar nu știu ce. Locke, deși a susținut că toate conceptele omului provin din experiență, nu a respins ca lipsită de sens noțiunea de substanță. Nu a renunțat la conceptul de substanță - explică el într-o scrisoare - pentru că ar fi o contradicție să susții existența calităților, fără ca ele să existe având drept suport substanța. El presupune inclus in conceptul de existență, in mod necesar, conceptul de substanță, dar acest lucru nu e deloc evident de la sine.

Pe scurt, consecințele teoriei lui J. Locke par să fie că oamenii nu percep niciodată direct lumea, pentru că percep numai ideile provocate de stimularea simțurilor (o teorie a percepției cu caracter cauzal: trebuie să ne gândim la niște stimuli fizici care acționează asupra simțurilor, generând astfel în minte idei). Desigur, există obiecții serioase la această teorie. Sunt o mulțime de întrebări care au fost puse și la care Locke nu pare să fi avut un răspuns satisfăcător.

El îi laudă pe unii contemporani ai săi - Boyle, Newton - savanți care s-au străduit să explice lumea pe baza structurilor ei mai degrabă decât pe baza calităților ei și credeau că experiența omului în privința unor calități cum ar fi culoarea, parfumul etc. poate fi explicată prin prisma structurilor mai degrabă decât prin cea a entităților distincte de structuri. Adoptând ideile acestea, Locke distinge între ceea ce se numește în general calitate primară și calitate secundară.

Calitățile primare sunt cele total inseparabile de trup, indiferent de starea în care se află, și pe care, indiferent de modificările și transformările prin care trece, indiferent de toată forța exercitată asupra lui, le păstrează constant. Unul dintre exemplele lui: boaba de grâu - oricât de mult o sfărâmăm, fiecare fărâmă își păstrează soliditatea, întinderea, aspectul și mobilitatea care constituie calitățile ei primare.

Calitățile secundare nu sunt nimic din obiectele in sine, ci doar puteri de a produce în noi diferite senzații prin calitățile lor primare, adică prin volum, înfățișare, textură și mișcare a părților lor insensibile, cum ar fi culori, sunete, gusturi etc. Altfel spus: volumul, numărul, aspectul etc. sunt efectiv înlăuntrul obiectelor, pe când culoarea, parfumul, căldura, răceala nu sunt.

Locke denumește calitățile primare reale, pentru că sunt prezente in obiecte indiferent dacă simțurile cuiva le percep sau nu. Despre calitățile secundare spune: Îndepărtați din ele senzația; nu lăsați ochii să vadă lumină ori culori și nici urechile să audă sunete; cerul gurii să nu guste, nasul să nu miroasă, și atunci toate culorile, gusturile, mirosurile și sunetele - fiind asemenea idei particulare - dispar și încetează și sunt reduse la cauzele lor, adică volum, înfățișare și mișcare a părților.

Prin această teorie, Locke pune in discuție părerea lui Aristotel, care consideră că gusturile, culorile și mirosurile sunt lucruri în sine. Locke mai specifică un al treilea tip de calitate pe care o posedă obiectele: puterea pe care o au corpurile de a face o asemenea schimbare in volumul, înfățișarea, textura și mișcarea altui corp, încât să-l facă să acționeze altfel decât înainte asupra simțurilor noastre. Exemplul lui: puterea focului de a face plumbul să fie moale și fluid. Această calitate, puterea de a transforma, o posedă un obiect în virtutea calităților sale primare și nu e ceva deosebit de ele.

Subiectul cărții a III-a din Încercare... este despre limbă (filosofia limbajului), dar nu insist aici. Scriu doar ideea de bază a teoriei lui Locke: fiecare limbă sau sistem conceptual nu e altceva decât un mod particular de a structura și percepe o realitate, care, așa cum e ea, in sine însăși, rămâne inaccesibilă.

Mai există și cartea a IV-a - Despre cunoștințe și opinii. Cunoștințele, spune Locke, constituie o percepție a conexiunii și acordului, sau dezacordului și respingerii, față de oricare dintre ideile noastre.

(Din Mic dicționar al filozofiei occidentale, de Diane Collinson, Editura Nemira, București, 1995; traducere de Andrei Bantaș).

Citate despre cunoaștere, John Locke

Câteva citate sub semnătura lui John Locke, pentru a înscrie postarea, fără ezitări, în tabelul jocului Citate favorite găzduit de Suzana pe blogul Floare de colț:

Opiniile noi sunt întotdeauna suspecte și, de regulă, contrazise, fără alt motiv decât că nu sunt deja comune.

Puțini oameni se gândesc că, totuși, toți vor avea păreri. Prin urmare, opiniile oamenilor sunt superficiale și confuze.

Singura apărare împotriva lumii este o cunoaștere aprofundată a acesteia.

Cititul oferă minții numai materiale ale cunoașterii; gândirea este cea care face ca ceea ce citim să fie al nostru.

Discursurile lungi și lecturile filosofice, in cel mai bun caz, uimesc și zăpăcesc copiii, dar nu îi instruiesc.

Adesea e mai mult de învățat din întrebările neașteptate ale unui copil decât din discursurile adulților.

Scopul nostru aici nu e să cunoaștem toate lucrurile, ci doar pe acelea care privesc conduita noastră.

Cunoștințele niciunui om nu pot depăși experiența lui.

Suntem precum cameleonii, luăm culoarea caracterului moral de la cei care ne înconjoară.