Imagini suprapuse: pisica si nori. MFC

Miercurea fără cuvinte, joc al imaginilor găzduit de Carmen pe blogul Între vis și realitate. 

sursa foto: https://pixabay.com/users/tama66-1032521/

sursa foto: https://pixabay.com/users/cocoparisienne-127419/

De ce i-au făcut aici?

In peregrinările zilnice merg des cu autobuzul și, din când în când, aud și conversații care nu mă privesc. In general, reușesc să nu ascult, dar sunt unele conversații care caracterizează, practic, oamenii. 

Săptămână trecută, in autobuz, stăteam în picioare undeva la mijlocul autobuzului cu trei uși, unde e locul mai larg. In dreapta, pe doua scaune, două femei discutau de zor ele știu ce. La un moment dat, aud cuvântul imigranți și... ciulesc urechile. Femeia A, să zic așa, spunea că așa cum românii au plecat în alte țări au venit și în România străini care, unii, au făcut copii aici. Femeia B, revoltată, zice, destul de tare: Să plece cu plozi cu tot! Cine i-a pus să facă aici copii?

Femeia A a replicat că ea are nepoți născuți în străinătate și nu i-ar plăcea ca țara gazdă să-i trimită în România. Sunt cazuri diferite! pare că dă înapoi femeia B. Femeia A încearcă să explice că nu e prea diferit, B insistă că e, A își argumentează părerea în mai multe feluri și B se enervează, așa că se răstește: Mie nu-mi pasă! N-am pe nimeni în străinătate! 

Femeia A nu a mai insistat. Din atitudinea lor, bănuiesc că se cunoșteau, nu erau doar două femei cu chef de vorbă în autobuz. M-am gândit că ceea ce susține femeia B e prostie...

Sigur că nu e prima discuție de gen pe care am auzit-o (și citit-o) in ultimul timp și, poate, n-o povesteam in scris aici dacă nu s-ar fi adunat prea multe perplexități care, cumva, mă sperie. Sunt sigură că mulți gândesc astfel, zi și noapte, la orice nivel intelectual ar fi, doar că își țin pentru ei părerile de gen. Sunt însă momente când cei mai mulți își strigă adevăratul eu. Poate e doar prostie, nu răutate sau... un amestec nefericit de răutate și prostie?!

Iepurele de pe Luna. RiO

Se spune că privind cu atenție Luna plină putem vedea, in unele nopți, Iepurașul de Jad care, in folclorul chinez, e companionul zeiței Chang'e (care locuiește în Palatul Lunii) și cel care prepară elixirul nemuririi.

Iepurele de Jad e un simbol comun în diferitele zone din estul Asiei, dar legendele care îi sunt asociate diferă, mai mult sau mai puțin. Una dintre legende o scriu aici, cu ocazia jocului Reflexii in oglindă, inițiat de SoriN și găzduit azi de Carmen pe blogul Între vis și realitate.

Împăratul de Jad s-a deghizat într-un bătrân sărac, flămând, și a cerut mâncare de la maimuță, vidră, șacal și iepure. Maimuța a adunat fructe și i le-a oferit; vidra i-a dat pește, șacalul a prins o șopârlă. Iepurele a putut aduna doar iarbă, dar știind că oamenii nu se hrănesc cu iarbă s-a sacrificat pe sine aruncându-se in focul pe care acel bătrân flămând îl aprinsese. Dar iepurele nu a ars. Impresionat de sacrificiul iepurelui, bătrânul s-a dezvăluit ca fiind Împăratul de Jad și în semn de prețuire l-a trimis pe Lună, pentru a deveni nemuritor. Iepurele a devenit mai apoi cunoscut ca Iepurele de Jad nemuritor care cunoaște secretul elixirului nemuririi. De oriunde am privi, vedem conturul iepurelui amestecând cu pistilul in mojar.

Iepurele de Jad e simbol al altruismului și sacrificiului.

Stăpânul fulgerelor. MFC

Miercurea fără cuvinte, pe blog la Carmen: Între vis și realitate.

Sursa foto: https://pixabay.com/users/elg21-3764790/

Sursa foto: https://pixabay.com/users/mythologyart-34077399/ (IA)

Sistem si antisistem

Ce este sistemul?

Există o mulțime de sisteme: informațional, metric, tehnic, solar, nervos, social, economic, politic etc.

În dicționarul explicativ al limbii române scrie că sistemul este ansamblu de elemente (principii, reguli, forțe etc.) dependente între ele și formând un întreg organizat, care pune ordine într-un domeniu de gândire teoretică, reglementează clasificarea materialului într-un domeniu de științe ale naturii sau face ca o activitate practică să funcționeze potrivit scopului urmărit.

Termenul sistem mai poate fi înțeles ca metodă de lucru, mod de organizare a unui proces, a unei operații, a unui mod de a lucra. Pe scurt, sistem înseamnă organizare.

Ce este sistemul politic?

O definiție universal acceptată nu știu să existe (nu înseamnă că nu s-a căzut de acord asupra uneia).

Foarte pe scurt, sistemul politic e un sistem parțial al societății și cuprinde  ansamblul relațiilor, instituțiilor, concepțiilor, comunicărilor de natură politică, prin care se asigură organizarea, funcționarea și conducerea societății. Sistemul politic este un subsistem al sistemului social (global sau altfel), sistem care îndeplinește funcții de natură politică și privește guvernarea.

Omul, ca ființă socială, poate exista și acționa numai în cadrul organizat al unui sistem social, ceea ce înseamnă că e necesar să se organizeze, iar sistemul politic e o componentă esențială a acestui sistem social. In cazul comunităților umane nu poate exista un șef de turmă, cum e in cazul unor specii de animale.

Sistemul politic trebuie să fie flexibil, să fie într-o continuă autoreglare și perfecționare - aceste aspecte sunt in mare măsură determinate de gradul dezvoltării politice și mai ales de democratismul politic. 

Ce este antisistemul?

În dicționar, anti- este explicat astfel: element de compunere însemnând împotriva, in contra, opus, care servește la formarea unor substantive și adjective.

Pe scurt, antisistem, in context, înseamnă împotriva la tot ce am scris despre sistem, adică: împotriva organizării, funcționării, relațiilor etc. Mai pe scurt, antisistem înseamnă anarhie, haos. 

Dar... există și teoria privind antisistemul etnic.

Lev Nicolaevici Gumilev (01.10.1912-15.06.1992), un controversat, dar popular istoric rus, avea o teorie despre antisistemul etnic. El definea antisistemul etnic drept o unitate sistemică a indivizilor cu viziuni negative față de lume, o atitudine specifică față de lumea materială, exprimată prin tendința de a simplifica sistemele prin micșorarea densității relațiilor din cadrul sistemului. Relațiile sistemice sunt reduse la zero, ceea ce înseamnă anihilarea sistemului, fie el un stat, landșaft sau etnie. Pentru antisistem, indiferent de ideologia membrilor săi, este caracteristică existența unei fixații comune: negarea lumii reale, in calitatea ei de sistem complex, in numele unor scopuri abstracte. Printre membrii antisistemului predomină indivizi care au senzația că viitorul este singura realitate posibilă, trecutul fiind inexistent, iar prezentul e calificat doar ca o perioadă premergătoare viitorului. Ideologia antisistemului se opune oricărei tradiţii etnice. (https://ro.m.wikipedia.org/wiki/Lev_Gumiliov)

Un fel de concluzie

Sistemul (politic) înseamnă întreaga funcționare a unui stat, cu partide politice, instituții de stat cu tot ce înseamnă acestea: școală, spital, primărie, justiție, președinte, parlament etc.

O comparație plastică: omul este un sistem in sine (corpul, organismul), care are - ca și sistemul social - mai multe (sub)sisteme: respirator, nervos, limfatic, endocrin, circulator etc. In momentul in care ceva atacă un sistem din corpul uman există pericolul ca omul să fie distrus în întregime.

Carlo M Cipolla, despre prostie

Veți crede, probabil, că vreau a mă convinge că nu-s proastă rău, 'că tot scriu despre prostie. Poate și asta, dar altceva vreau să subliniez cu prima ocazie.

In scurtul dialog avut la o postare anterioară cu Daniela, mi-am amintit de Carlo M. Cipolla (15.08.1922-05.09.2000), filosof italian, profesor de istorie economică, cel care a scris câteva lucrări de popularizare a istoriei financiar-economice-sociale ale Europei din secolele XI-XVII.

A scris și eseul Legile fundamentale ale prostiei umane, in 1976. Scris în limba engleză, eseul a circulat mai întâi între prieteni. Fiind specializat in istoria economiei autorul abordează prostia umană din punct de vedere economic și politic. Susține că populația planetară a proștilor este mult mai puternică decât orice altă comunitate umană și produce societăților mai multe pierderi decât orice altă categorie de populație.

In cartea publicată în anul 1988, apar două eseuri: cel amintit mai sus și Allegro ma non troppo, un termen muzical - un ritm rapid, dar nu prea rapid.

Legile fundamentale ale prostiei umane in viziunea lui C.M.Cipolla

1. Întotdeauna și inevitabil, toți subestimează numărul proștilor în circulație.

Indiferent de câți idioți ai bănui că ești înconjurat, invariabil vezi mai diminuat totul. Problema e agravată de presupunerilor părtinitoare conform cărora unii oameni sunt inteligenți, in baza unor factori superficiali: locul de muncă, nivelul de educație sau alte caracteristici pe care nu le credem trăsături ale prostiei.

2. Probabilitatea că o anumită persoană este (va fi) proastă e independentă de orice altă caracteristică a acestei persoane.

Autorul afirmă că a făcut studii asupra funcționarilor, profesorilor, studenților, muncitorilor și chiar asupra unor laureați ai Premiului Nobel. Tind să nu mă îndoiesc pentru că nu degeaba, probabil, există zicala unde-i multă deșteptăciune e și multă prostie. Astfel stând lucrurile, pot fi de acord și cu afirmația că numărul proștilor e mereu constant, indiferent de mărimea grupului studiat.

Cipolla presupune că prostia e o variabilă care rămâne constantă în toate populațiile. Fiecare categorie care poate fi imaginată - de sex, rasă, naționalitate, nivel de educație, venit - deține un procent fix de oameni proști. Există profesori universitari proști; sunt înalți-funcționari proști; există oameni proști in orice națiune de pe Terra, la orice nivel. Nu vom putea afla niciodată numărul oamenilor proști.

3. O persoană stupidă este o persoană care provoacă pierderi altei persoane sau unui grup de persoane fără a obține foloase pentru sine și, posibil, având propriile pierderi.

Autorul a numit aceasta lege Legea de Aur a prostiei.

Cum poți convinge un stupid că ceea ce face, zice, nu-ți face rău doar ție, ci îi poate face rău și lui? El va merge înainte, uneori chiar bănuind că își va face rău și lui, dar neluând în serios perspectiva.

Oamenii care sunt capabili de gândire critică evaluează consecințele propriilor acțiuni, analizând ce posibile consecințe pot avea acțiunile asupra lor și/sau asupra altora. Omul prost acționează pur și simplu, înfingându-se ca râma-n piatră.

4. Cei care nu sunt proști subestimează întotdeauna puterea distrugătoare a proștilor.

Cei care nu sunt proști uită mereu că, indiferent de timp, de loc, de circumstanțe, să ai de-a face cu proști sau să te asociezi cu proști se dovedește in mod sigur a fi o greșeală costisitoare.

Omul prost e impredictibil deci imposibil de controlat. Apoi?! Cum îți dai seama că un om chiar e prost? Când îți dai seama e, de regulă, prea târziu. Vorba nu-mai-știu-cui: și zeii sunt neputincioși împotriva prostiei. Cine se confruntă cu un prost e total la mila lui.

Proștii sunt incapabili să-și recunoască propria ignoranță - spune C. M. Cippola; se poate prezice, mai afirmă autorul eseului, cum ar putea acționa o persoană inteligentă, una egoistă sau un răufăcător, dar un om prost se comportă irațional, făcându-l imposibil de analizat și de combătut rațional.

5. O persoană proastă e cel mai periculos tip de persoană.

Corolarul, pe care îl știu (și) de la Dietrich Bonhoeffer este: prostul e mai periculos decât un răufăcător.

Hoții provoacă pagube furând și se îmbogățesc mai mult sau mai puțin, pe termen mai lung sau mai scurt - societatea, in ansamblu, nu se schimbă fundamental, dar proștii provoacă pagube tuturor, mai mult sau mai puțin direct.

De ce un om prost este periculos dacă ajunge să aibă putere am scris când l-am citat pe Dietrich Bonhoeffer.

Cum ajung proștii în poziții de putere?! Răspunsurile sunt mai multe, dar autorul nu le caută, ci doar își exprimă uimirea că proștii pot ajunge în poziții care le permit să ia decizii care afectează viața altora. Potențialul devastator al oamenilor proști depinde, in mare măsură, de poziția de putere pe care o ocupă în societate.

Ideea lui Cipolla despre prostia umană e mai profundă decât ar putea părea la prima vedere. Autorul susține că prostia nu e despre lipsa de cunoștințe, de educație, ci despre un comportament distructiv și lipsit de sens, comportament care se poate manifesta in orice context. Un prost, in viziunea autorului, este acea persoană care provoacă in mod constant pierderi altora, fără a câștiga ceva in schimb, ba chiar făcându-și rău și lui, in unele cazuri.

C.M.Cipolla consideră că prostia este un real pericol pentru societate. Dar... Dacă prostia nu înseamnă carențe de cunoștințe, de educație...?! Autorul crede că e de la... gene, și nu e nimic de făcut. Diferența dintre societățile care se prăbușesc sub greutatea cetățenilor lor proști și cele care le transcend sunt preponderența non-proștilor.

Referitor la legea a treia, autorul eseului a creat o diagramă prin care împarte oamenii în patru tipologii, pornind de la capacitatea lor de a producecâștig / pierdere:

1. Oameni inteligenți - se ajuta pe ei și pe alții; contribuie la bunăstarea societății și își valorifică această contribuție în beneficii personale.

2. Oamenii naivi/neputincioși/nenorocoși - îi ajută pe alții dar își fac rău singuri; aici ar putea intra și o anumită categorie de răufăcători. Naivii, neajutorații, contribuie la bunăstarea societății, dar se profită de ei. Conduita lor permite o diminuare a bunăstării societății. De regulă, aceștia îmbogățesc pe alții.

3. Oamenii proști - produc pagube și altora și lor; sunt contraproductivi și în interes propriu și pentru societate.

4. Răufăcătorii - acționează în propriul avantaj, aducând pierderi celorlalți; psihopații, alți anti-sociali non patologici sunt cei care acționează în deplină înțelegere a consecințelor pe care acțiunile lor le pot avea asupra unei societăți cu care nu se identifică și de care, in general, nici nu le pasă. Aceștia, însă, pot fi opriți. Proștii nu pot fi opriți, nu pot fi ușor recunoscuți.

Autorul mai numește o grupă, adițională: oamenii ineficienți; grupă care poate fi de sine stătătoare, fie considerată a fi în centrul graficului.

Doar proștii rămân consecvenți, cei din categoriile celelalte pot fluctua, acționând când inteligent, când egoist, când naiv, sau puțin din toate (la fel și în cazul ineficienților).

Carlo M. Cipolla consideră prostia ca fiind cea mai mare amenințare existențială a umanității.

Societățile care progresează în ciuda prostiei cetățenilor lor au în proporție mai mare oameni care acționează inteligent, contrabalansând pierderile prostului, producând câștiguri pentru ei și semenii lor.

Societățile în declin au același procent de oameni proști ca și cele de succes, dar au și procente mari de oameni neputincioși și, in plus, o proliferare alarmantă de răufăcători cu înclinație spre prostie.

O astfel de schimbare în compoziția populației non-proaste întărește in mod inevitabil puterea distructiva a proștilor și face ca declinul să fie o certitudine. Și țara se duce spre iad.

Toate cele de mai sus le-am scris consultând notițe luate pe la sfârșitul anilor 1990, și sunt cam incomplete, din ce mi-am dat seama. Sper că am reușit, totuși, să fi păstrat în ordine ideile.

Postarea e înscrisă în tabelul jocului Citate favorite, joc găzduit de Suzana pe blogul Floare de colț.

La începutul mileniului al III-lea, tendința de prosteală a umanității a primit un nume (in neuroștiințe): Efectul Flynn (EF), de la numele celui care a lansat conceptul - James R. Flynn. Acesta susține că, in pofida progresului, posibilităților, oportunității și dinamicii vieții, omul contemporan pare a regresa din punct de vedere al inteligenței, devenind din ce in ce mai fără voință, fără rațiune, depersonalizat, dominat de spiritul gregar (mentalitatea de turmă). Ups! Când numărul de proști dintr-o societate crește acea societate are șanse puține spre deloc să supraviețuiescă (l-am parafrazat pe Carlo M. Cipolla).

Sursa foto: https://pixabay.com/users/sergeitokmakov-3426571/

Turbo-democratia si megastarul

Cei care au fost atenți la alegerile electorale (politice) care au avut loc în lume au observat că în multe state nu a prea contat puterea partidelor, voința șefilor de partid și a acoliților, ci a contat in foarte mare măsură voința cetățenilor, independentă de vreo doctrină de partid. Altfel spus, au fost votați/aleși oameni, și mai puțin partide.

Acești oameni - fără o doctrină anume, dar buni oratori - nu pot înlocui partidele politice (nu e indicat ca niște persoane fizice să înlocuiască o structură, o instituție, un sistem etc.) Se poate ajunge în situația ca un stat - și cetățenii acestuia - să fie la cheremul unui individ care va lua hotărâri în funcție de cum se trezește dimineața: cu fața la cearceaf sau binedispus.

Concurența politică e foarte bună, dar când cetățenii încep să se comporte ca niște fani ai unei persoane sau alta, persoană care promite desființarea partidelor, desființarea unor instituții, nu mai e vorba despre concurență politică, ci mai mult despre anarhie. Oamenii devin mai importanți decât partidele, dar o societate (un sistem social) nu poate exista fără organizare, fără structuri.

Un lucru, cred, este clar: structurile politice tradiționale par a se descompune, diminuând sistemele politice. Democrațiile par a se prăbuși - in general din cauza accidentelor financiare. Anul 2020 a fost începutul unei crize economice-financiare mondiale la care toți cei sus-puși s-au așteptat, și s-au pus la adăpost. Anul 2020 poate apărea și ca o scuză pentru ceea ce oricum ar fi urmat... Astea pot fi luate ca presupuneri - trec peste.

Modul în care se poziționează oamenii e mai mult despre ei (despre cum înțeleg ceea ce se întâmplă în jurul lor), și mai puțin despre politică, despre politicieni. Poți înlocui un politician (capabil sau nu, incompetent sau nu) cu un megastar, dar ar fi naivitate să crezi că îți va fi bine. Megastarurile, in majoritate covârșitoare, sunt niște oameni cu fel de fel de pretenții (de la echipele lor, de la fani etc.) și care-și schimbă mofturile în funcție de dispoziție. Aceste megastaruri urmate de cetățeni care se comportă ca niște fani nu pot conduce un stat. Fanii pot trece cu vederea derapajele starului adulat, dar când de acel star depinde și viața, și bunăstarea celor care nu sunt fani e nasol.

In constituțiile statelor democratice sunt menționate partidele politice, aceste structuri implicate în formarea voinței poporului. Nu în sensul că un partid impune voința cetățenilor, ci în sensul că cetățenii care au aceleași valori se pot organiza în partid politic și pot încerca să facă lucrurile așa cum cred ei că e bine - asta, foarte pe scurt și simplist; un partid cu tendințe fasciste, de exemplu, ar fi cazul să fie oprit cât mai din timp (legal, nu altfel).

Partidele nu devin inutile doar pentru că tehnologia permite cetățenilor să se adune în grupuri și grupulețe pe așa-numitele rețele de socializare, grupuri de oameni cu aceleași valori, dorințe sau frustrări și mai apoi merg să voteze. Această așa-zisă turbo-democrație (termenul nu-mi aparține) aduce cel puțin două mari probleme:

1. Instabilitatea. Dacă megastarul nu face ce vor fanii aceștia se vor ridica împotriva lui, vor încerca să-l înlocuiască, atunci, pe loc (asta in cazul in care megastarul ales nu se va fi transformat între timp într-un tiran care își va renega fanii revoltați). Un megastar nu va pregăti oameni care l-ar putea înlocui in caz de nevoie. Statutul unei funcții publice nu seamănă cu statutul unui star. Funcția publică e una restrictivă și, deseori, plictisitoare, și vine cu responsabilități serioase. Mai mult decât mai puțin, funcția politică promovează stabilitatea.

2. Blocajul. In turbo-democrație, dacă sunt promovați oameni cu caracteristicile unui star și doar atât, e probabil ca oamenii pe care acest star ii promovează în jurul lui să nu convină fanilor și/sau să fie total netalentat in ceea ce trebuie să facă. Mesajele negative se răspândesc, întotdeauna, mai repede decât cele pozitive, iar analizele sociale reale se pierd printre aceste mesaje transmise în flux continuu de fani nemulțumiți. Negativismul prinde mult mai repede in mintea și atenția publicului, iar publicul fixat doar in ideea grupului din care face parte va îmbrăca o armură care să-l apere de rațiune, și de orice mesaj care nu se potrivește cu mentalitatea lui, cu credințele lui. Așa ceva conduce la un veritabil blocaj în ceea ce înseamnă guvernare politică.

Partidele politice sunt o necesitate într-o democrație. Sunt organizații permanente care sunt forțate să aibă grijă de interesele tuturor cetățenilor. Pot fi forțate să accepte puncte diferite de vedere. Partidele aflate la putere sunt monitorizate, să zic așa, de cele aflate în opoziție.

La fel de necesar este, în democrație, un parlament bicameral. Un stat cu parlament unicameral, și un singur partid, este orice, dar nu democrație: o mare adunare națională formată din membrii unicului partid = acești oameni vor putea face absolut tot ce vor, cui vor, când vor și nu, nu vor avea grijă ca toți copiii să meargă la școală, să aibă ce să mănânce...

Megastarurile, in general, mai fac opere de binefacere - nu toate megastarurile, și nu prea des cele mai multe - și numai cât fanul respectiv să fie mulțumit, să îl laude pentru faptele lui bune, să nu țipe că nu primește o îmbrățișare, o strângere de mână, un autograf cu poză și-apoi să-i treacă prin minte să-și caute alt idol.

Un fel de concluzie. Concurența politică e bună, mentalitatea de fan e dăunătoare în politică. Partidele politice au nevoie să se reorganizeze, oamenii care le populează să învețe că s-a schimbat contextul (tehnologic, financiar, economic, social etc.), s-a schimbat... paradigma mondială. Un megastar își poate permite fițe, își poate permite să discrimineze (chiar dacă mai apoi plătește amendă), dar un lider politic care susține că reprezintă o întreagă națiune nu își poate permite să discrimineze un cetățean în baza etniei, statutului social, orientării sexuale, orientării religioase etc., nu-și poate permite să amenințe o femeie cu agresiunea sexuală.

Pentru a exista in continuare, partidele politice sunt obligate să reînvețe să inspire și să mobilizeze oamenii. Altfel, tinerii (dar nu doar ei) vor ajunge să-și concentreze energia politică prin grupuri cu probleme.

Cu unele modificări, modul în care se guvernează cetățenii din statele democratice ar trebui să fie o constantă, pentru că aproape totul s-a schimbat în ceea ce facem: cumpărăm, călătorim, întâlnim, comunicăm, citim, învățăm etc.

Partidele democratice trebuie să se adapteze mileniului III.

sursa foto: https://pixabay.com/users/alexas_fotos-686414/

Intre rautate si prostie

La un moment dat, circula o zicală pe internet: A dezbate cu un idiot este ca și cum ai incerca să joci șah cu un porumbel - trântește piesele, se răhățește pe tabla de joc apoi zboară la stolul lui și se laudă că te-a bătut la șah. O scenă amuzantă, s-ar putea spune, dar... înlocuind porumbelul cu un om incult devine îngrijorător. Sigur, toți suntem, măcar din când în când, proști (facem prostii, spunem prostii, înțelegem greșit etc.) și avem în jurul nostru, între apropiați, oameni care nu știu unele lucruri, care înțeleg ceva greșit sau... traduc greșit pentru că nu stăpânesc argoul din altă limbă - cum a fost cazul unei tipe din cercul mai larg de cunoștințe... La o întâlnire amicală, băieții vorbeau la un moment dat, cu perdea, despre ceva chestii sexuale; unul a rostit la un moment dat handjob, la care tipa amintită a sărit: și mie îmi place lucrul manual. Ce faci in așa caz? Râzi înfundat, treci peste - îi explică soțul care-i treaba. Femeia a spus o prostie, dar asta n-o face, neapărat, proastă. N-a înțeles despre ce era vorba... Nu le are cu subtilitățile. Vorba 'ceea: Cel care pretinde că e cel mai deștept din încăpere e cel mai prost. (din seria The Paladin Prophecy/Profeția Paladinului, de Mark Frost)

Ne amuzăm când cineva face o gafă, din neștiință, neatenție etc. dar omul cu prea multe lacune intelectuale ajunge să fie manipulat, luând de bun orice i se spune. Ne distrăm când vedem în filme (Idiocracy / Supremația nătângilor; Stan și Bran, Mr. Bean etc.) manifestări ale prostiei... Dar... Din păcate, prostia are o parte întunecată.

Filozoful și teologul Dietrich Bonhoeffer susține că omul prost este adesea mai periculos decât omul rău. Prostia nu este ceva ce majoritatea ia în serios, nu sunt condamnați oamenii pentru ignoranță, nu sunt huiduiți cei care nu știu anumite lucruri. Pe de altă parte, un om prost nu e deschis spre rațiune. Când un om prost este confruntat cu fapte care nu pot fi infirmate, dar pe care el le neagă, devine violent (verbal și/sau fizic). Afirmă tot D. Bonhoeffer: Nici argumentele, nici folosirea forței nu are succes in astfel de situații; argumentele se izbesc de urechi surde; faptele care contrazic prejudecățile cuiva pur și simplu nu sunt crezute - in astfel de cazuri omul prost este auto-mulțumit de sine și ușor iritabil, devenind agresiv - și când faptele nu pot fi contrazise omul prost le ignoră ca fiind lipsite de importanță, ca fiind ceva întâmplător.

Răul poate fi demascat și oprit prin folosirea forței, pe când împotriva prostiei suntem lipsiți de apărare. [...] Un idiot puternic e mai dăunător decât o gașcă de infractori.

Oamenii răi nu sunt cea mai mare amenințare, fie că sunt infractori violenți, dictatori care încalcă drepturile și libertățile omului etc., pentru că sunt cunoscuți și se poate lupta împotriva lor. Când ceva rău este cunoscut oamenii se pot uni să lupte împotriva acestuia. Se poate protesta împotriva răului; acesta poate fi expus și, dacă e cazul, prevenit prin folosirea forței. Răul poartă întotdeauna în sine germenul propriei distrugeri.

Cu prostia nu se poate lupta atât de ușor pentru că majoritatea oamenilor tolerează prostia, spre deosebire de tolerarea răului, a răutății. E foarte rău atunci când prostia vine cu o mare putere și, prea adesea, prostia merge mână in mână cu puterea. La o observare mai atentă, devine evident că fiecare consolidare a puterii în sfera publică - fie de natură politică, fie de natură religioasă - infectează o mare parte a omenirii cu prostie.

Prostia nu împiedică pe nimeni să dețină funcții importante sau autoritate - istoria e plină cu exemple despre proști care au ajuns la putere (iar oamenii inteligenți au fost alungați, marginalizați, decredibilizați sau uciși). D. Bonhoeffer mai face o observație: natura puterii cere ca oamenii să renunțe la anumite facultăți necesare gândirii inteligente - facultăți precum independența, gândirea critică, reflecția. Pentru zona politică D. B. argumentează că un individ, cu cât devine mai mult parte a unei instituții, cu atât devine mai puțin el însuși. O persoană carismatică, inteligentă, cu planuri serioase devine aproape imbecilă după ce preia mandatul. Puterea scurge inteligența dintr-o persoană, lăsând-o asemenea unui manechin animat. Este ca și cum sloganurile, cuvintele de referință și altele asemenea au pus stăpânire pe om; e vrăjit, orbit și agresat in chiar esența lui. Puterea transformă oamenii în automate. Când oamenii se alătură unui partid politic pare că cei mai mulți aleg să urmeze exemplul majorității mai degrabă decât propria conștiință, aleg să-și folosească mai mult zâmbetul decât creierul.

In opinia lui D. Bonhoeffer, prostia ar trebui privită ca fiind mai gravă decât răutatea pentru că are un potențial mai mare de a distruge viața unei comunități, a unui popor. Stupiditatea e o armă periculoasă în mâinile oamenilor rău intenționați; oamenilor răi le e greu să preia puterea - pentru că imediat ce recunosc răul oamenii bine intenționați se unesc împotriva acestuia; pentru a prelua puterea oamenii rău intenționați au nevoie de oameni proști care să facă lucrurile pentru ei. Ca oile pe câmp, oamenii ignoranți pot fi manipulați și conduși pentru a face orice își doresc cei rău intenționați. Răul este maestrul păpușar care nu iubește nimic mai mult decât marionetele fără minte care îl ajută să obțină și să păstreze ceea ce vrea. Putem să ne amuzăm in momentele de prostie nevinovată, dar ar trebui să ne temem când prostia e la putere, e instituționalizată.

Notă. Dietrich Bonhoeffer s-a născut în 4 februarie 1906, la Breslau (Imperiul German), azi Wroclaw (Polonia). A fost filosof, poet, teolog, pastor evanghelic-lutheran, opozant al național-socialismului. A murit în 9 aprilie 1945 în lagărul de concentrare de lângă orașul Flossenbürg, Bavaria, Reich-ul German.

Teoria lui Bonhoeffer despre prostie a fost explicată în termeni clari de Jonny Thomson, fost profesor de filosofie la Universitatea Oxford, Anglia:
https://bigthink.com/thinking/bonhoeffers-theory-stupidity-evil/

Sursa foto: https://pixabay.com/users/geralt-9301/