Lauda omului, de Nichita Stănescu

Din punctul de vedere-al copacilor,

soarele-i o dungă de căldură,

oamenii - o emoție copleșitoare...

Ei sunt niște fructe plimbătoare

ale unui pom cu mult mai mare!

Din punctul de vedere-al pietrelor,
soarele-i o piatră căzătoare,
oamenii-s o lină apăsare...
Sunt mișcare-adăugată la mișcare
și lumina ce-o zărești, din soare!

Din punctul de vedere-al aerului,
soarele-i un aer plin de păsări,
aripă în aripă zbătând.
Oamenii sunt păsări nemaiîntâlnite,
cu aripile crescute înlăuntru,
care bat, plutind, planând,
într-un aer mai curat - care e gândul!

(din volumul Starea poeziei, Ed. Minerva (BPT), București, 1975)

*

N-am căzut în borcanul cu filosofie, nici în cel cu melancolie (sau poate nu-mi dau seama), dar mărunțind agende vechi am dat și peste această poezie.

E a doua oară - de când răsfoiesc agendele vechi pe care vreau să le arunc - când constat că din bibliotecă lipsește o carte: nu mai am volumul din care am copiat poezia (poate că nu l-am văzut de ochi). Oare de ce-oi fi copiat-o tocmai pe aceasta (în anul 1986)? Oare contează de ce? Oricum, la acea vreme nu mă lovise filosofia și Esenin era "E senin" (glumesc - acum mi-a venit ideea jocului de cuvinte; nu aveam creierul chiar așa de neted, dar nu prea știam multe dacă nu țineau de povești, legende, romane polițiste, de spionaj etc.)