Mihail
Sebastian, pseudonimul lui Iosif Mendel Hechter, s-a născut în 18
octombrie 1907, la Brăila, în familia unor intelectuali. Alt
pseudonim: Victor Mincu.
Studiază
Dreptul la București și la Paris; a lucrat ca secretar la o casă
de avocatură apoi ca avocat.
Intrarea
în literatură i-a făcut-o Nae Ionescu, cel care a fost
președintele comisiei sale de bacalaureat. Debutează în
publicistică la ziarul Cuvântul (în redacția căruia lucrează
mai mulți ani); publică în majoritatea revistelor importante ale
vremii: România literară, Revista fundațiilor regale, Viața
românească etc..
Debutează
editorial cu volumul de proză Fragmente dintr-un carnet găsit
(1932). Opere principale: Orașul cu salcâmi (1935), Accidentul
(1940) – influențate de Marcel Proust, Gustav Flaubert și alți
romancieri francezi; Jocul de-a vacanța, Steaua fără nume
(considerată a fi capodopera sa), Ultima oră s.a.
Piesele
Steaua fără nume, Ultima oră și Jocul de-a vacanța au fost
ecranizate – prima a fost coproducție româno-franceză, cu Marina
Vlady în rolul principal.
În
1934 publică romanul De două mii de ani: Texte,
fapte, oameni – despre ce înseamnă să fii evreu în România. Prefața
(antisemită) pe care a scris-o Nae Ionescu aduce cărții o
celebritate nedorită (Mihail Sebastian a acceptat să fie publicată
acea prefață).
În
1935 publică și Cum am devenit huligan, carte în care adună
articolele apărute în presă, un dosar despre cum a fost primită
opera sa – la vremea aceea procedeul era foarte modern (André Gide
îl folosise în romanul Falsificatorii de bani).
E
un scriitor total: a cultivat cu strălucire publicistica, pamfletul,
eseul, genul epic, teatrul. Ca dramaturg – personalitate cu totul
distinctă în întreaga istorie a artei dramatice românești –
este maestrul de necontestat al teatrului poetic.
Din
articolele lui Sebastian din Cuvântul se construiește o imagine
veridică a lumii interbelice, dar și una atemporală a societății
românești din secolele XX și XXI – înlocuind nume și ani,
articolele sale sunt valabile și astăzi, dovadă a talentului său
scriitoricesc și a capacității sale de a pătrunde esența
lucrurilor.
(https://edituravremea.ro/colecțîi/fapte-idei-documente/articole-din-cuvantul-lui-nae-ionescu)
La
7 septembrie 1940, în baza Decretului-lege din 9 august 1940, Mihai
Sebastian este licențiat din serviciu, fiind evreu: i se
interzice să mai profeseze ca jurnalist şi i se retrage şi licența
de avocat pledant. Predă literatura română la Liceul Evreiesc din
Bucureșți. În perioada războiului nu are drept de semnătură.
Piesa Jocul de-a vacanţa este interzisă. Pentru a face posibilă
reprezentarea, la 1 martie 1944, a piesei Steaua fără nume, un fost
coleg de liceu, avocatul Ștefan Enescu, acceptă rolul de autor al piesei, sub pseudonimul Victor Mincu.
La începutul anului 1945
este numit consilier la Ministerul Afacerilor Externe. În același
an, ia fiintă Universitatea Liberă Democratică, unde urmă să
tină cursuri și Mihail Sebastian. Dar în ziua de 29 mai 1945,
în drum spre Universitate, este lovit de un camion și moare, la
vârsta de 37 de ani.
(https://humanitas.ro/autori/mihail-sebastian)
La
aflarea veștii, Mircea Eliade, aflat încă în Lisabona (consilier
cultural), este copleșit...
Eugen
Ionescu îl regretă, și
el, foarte mult:
Îl
iubeam așa de mult... Mihail Sebastian își păstrase o minte
lucidă și o omenie autentică. Era acum un frate, un prieten. Se
maturizase. Devenise grav, profund.
În jurnalul său (1935 - 1944), Mihail Sebastian îl amintește pe
Eugen Ionescu abia în 1940, când acesta s-a întors de la Paris, agitat,
tiranizat în fața antisemitismului vremii. Se teme enorm, pentru că
mama lui era evreică și el sigur c-ar fi avut neplăceri – se
destăinuise prietenului:
Da,
era evreică din Craiova, bărbatul ei a părăsit-o cu doi copii
mici, în Franța, a rămas evreică până la moarte. (...) Aș fi
vrut să-i spun cât îmi devenise de drag – dar era prea beat ca
să fiu sentimental cu el.
Într-o
altă pagină, ceva mai târziu, Mihail Sebastian scria despre Eugen
Ionescu disperat din cauza războiului și a ascensiunii cămășilor
verzi:
(...)
Eugen Ionescu, a venit din nou ieri-dimineață la mine, disperat,
fugărit, obsedat, neputând suporta gândul că poate îl vor da
afară din învățământ. Un om sănătos care află că are lepră
poate înnebuni... Eugen Ionescu află că nici numele de Ionescu,
nici un tată incontestabil român, nici faptul că s-a născut
creștin – și nimic, nimic, nimic nu poate acoperi blestemul de-a
fi avut în vinele lui sânge evreiesc.
Eugen
Ionescu îi arată prietenului sau o pagină din Jurnalul lui
Gide despre literatura evreilor, de un perfect antisemitism și
mai apoi, în Cișmigiu la o terasă, aud la un aparat de radio
discursul lui Hitler. Eugen Ionescu, palid, se ridică și fuge,
spunând că nu mai rezistă. În 21 iunie 1942, Eugen Ionescu pleacă
în Franța.
Mihail Sebastian a fost unul dintre cei mai importanți discipoli ai lui Nae
Ionescu... Prin Nae Ionescu l-a cunoscut pe Mircea Eliade, de care
l-a legat o lungă prietenie. A fost prieten bun și cu Eugen
Ionescu, care se desprinsese de grupul de la Brăila (al lui
Nae Ionescu, să zic așa) din motive de percepție religioasă, mai
întâi, apoi din considerente ideologice. Mihail Sebastian, cu o
percepție mai acută a prieteniei, deși dezamăgit de mentorul său
Nae Ionescu, încă îl mai voia lângă suflet, la fel ca și pe
bunul său prieten Mircea Eliade.
Nae
Ionescu urmărise să întemeieze religia politica a ortodoxismului
românesc, o filosofie colectivistă ostilă liberalismului,
parlamentarismului, socialismului (fie acesta și democratic) și
oricărei forme de raționalism considerat emasculant și lipsit
de viață
(...)
a avut o
viziune totalitară despre fenomenele politice, etice, și
religioase, iar tânărul Sebastian a sprijinit această perspectivă
anti-pluralistă. Modernitatea era pentru Nae Ionescu prin excelență
decadentă, coruptă și corupătoare. Statul burghez era unul fals,
artificial, lipsit de legitimitate. Libertățile civile erau mofturi
derizorii. Se impuneau decizii rapide, necruțătoare, luate de un
Conducător blagoslovit cu providențială carismă. (...) Nu era un
ideolog atras de elucubrațiile rasiste.
(https://moldova.europalibera.org/a/28006891.html)
A
fost acuzat ba că-i „de dreapta, ba că-i de stânga,
și a ajuns să fie marginalizat și de ideologii de dreapta și de
cei de stânga – și nici evreii nu l-au iertat din cauza unor
scrieri care i-au adus acuzația de a fi antisemit. El ar fi
vrut să aibă dreptul să fie un prozator de limba română și să
i se recunoască privilegiul de a fi danubian – ceea nici Nae
Ionescu nu i-a permis (Amintește-ți
că ești evreu! Ești Iosif Hechter, un român din Brăila, de la
Dunăre? Nu, ești un evreu din Brăila, de la Dunăre)
și
nici alții nu
i-au permis.
Mihail
Sebastian le-a răspuns tuturor în eseul Cum am devenit huligan:
M-am
ferit mereu de adevărurile absolute, pe care le pui în buzunar ca
pe un permis de armă. Am încercat să-mi păstrez dreptul modest,
dar tenace, de a înțelege lucrurile în nuanțe și în distincții.
Nu sunt un partizan, sunt mereu un dizident.
Iată
o noțiune care lipsește total vieții noastre publice, pe toate
planurile ei: incompatibilul. În cultură, ca și în parlament,
oamenii se înjură la tribună și se împacă la bufet. Compromisul
este floarea violenței. Avem de aceea o cultură a brutalității și
tranzacții.
Este
aici o flagrantă confuzie de planuri și puncte de vedere, care nu
surprinde și, cu atât mai mult, nu indignează pe cine cunoaște
legile simple ale culturii românești. Confuzia este în discuțiile
noastre publice aproape metodă.
Pentru un spectator calm, felul
în care o dezbatere de idei se degradează la noi, pierzându-și
liniile directoare și agățându-se de două-trei fleacuri
incidente, este o distracție curentă.
Nimic nu e stringent
pentru intelectualul bucureștean. El nu judecă pe probleme
definite, ci pe oarecari dispoziții personale, lirice și confuze.
În genere, de oriunde ar pleca, îi este foarte ușor să ajungă
acolo unde are chef. Nici o problemă nu este destul de strictă,
pentru a-l opri să evadeze. De la o teorie de matematici superioare,
va trece în linie directă la schimbarea guvernului.
În
vremea când Mihail Sebastian era atacat din toate părțile (din
dreapta și din stânga, de legionari și de comuniști, de prieteni
și de dușmani, de români și de evrei – era prea
evreu pentru naționaliștii români si
prea român pentru naționaliștii evrei)
Mircea Eliade l-a susținut, mai mult sau mai puțin,
deși mai apoi s-a cam distanțat...
Sebastian
a apreciat enorm faptul că prietenul său a fost unul dintre foarte
puținii (dacă nu chiar singurul) care i-a luat apărarea. Pe pagina
de gardă a volumului Cum am devenit huligan, Sebastian i-a compus o
dedicație din care rezultă gratitudinea sa: Lui Mircea, care
nu mi-a dat dreptul să disperez în suportarea acestor mizerii aici
[în carte] povestite - și care nu vor supraviețui, dacă vor
supraviețui, decât pentru că și el a spus un cuvânt - cel mai
frumos. Mihai, 1935.
Dar
lucrurile au evoluat cu repeziciune. În anii 1936-’39,
prietenii lui Sebastian erau stingheriți de prezența lui și tăceau
atunci când el intra în încăpere.
În
decembrie 1937, Sebastian simte că e pe cale să-și piardă toți
prietenii, inclusiv "prietenul cel dintâi și cel din urmă,
Mircea" (19 decembrie 1937). Într-adevăr, atunci, cu câteva
zile înainte de alegerile din 20 decembrie 1937, apăruse faimosul
text nefast De ce cred în biruința mișcării legionare, semnat de
Eliade în publicația de extremă dreaptă Bună Vestire. Poate
neamul românesc să-și sfârșească viața… surpat de mizerie și
sifilis, cotropit de evrei și sfârtecat de streini?,
transcrie stupefiat Sebastian în Jurnal un fragment din textul
publicat de Eliade (17 decembrie 1937)
(https://revista22.ro/cultură/mihail-sebastian-și-mircea-eliade-cronică-unei-prietenii-accidentate)
Fără
ezitare, pe față, se arată de partea lui in momente de cumpănă doar patru confrați:
Perpessicius, Petru Comarnescu, generalul N.M. Condiescu, Al.
Rosetti. Discret, se pronunță în sprijinul său Eugen Ionescu,
Radu Cioculescu, Tudor Teodorescu-Braniște, Mihai Ralea. Privilegiul de a fi evreu e ocolit de cei mai mulți deoarece
un efect pervers al momentului elimină suflul de umanitate din
conturul seismografic al celor repede contaminați de umoarea
antisemită.
Peste
timp, cartea De două mii de ani a fost tradusă pentru prima
dată în limba engleză de Philip Ó Ceallaigh. Scriitorul britanic
Paul Bailey, publică în The Guardian, sub titlul Îmi este
rușine să fiu trist: remarcabila poveste a unui student evreu în
România anilor 1920, o cronică amplă
a
volumului lui Mihail Sebastian De două mii de ani:
Făcând
parte din ceea ce românii identifică drept "generația de aur,
interbelicii", Sebastian avea prieteni care vor deveni faimoși la
vârsta maturității: Mircea Eliade, "expertul subtilelor
diferențe între religiile lumii", Emil Cioran, "filosoful
rebel", care s-a mutat la Paris și a devenit unul dintre marii
stiliști ai limbii franceze, și Eugène Ionesco, cel care va
deveni "marele dramaturg al teatrului absurd" și care a înlocuit
vocala "u" cu "o" pentru a-și face numele francez.
*
După
moartea violentă
și
nu tocmai elucidată, în primele zile ale instaurării comunismului,
Mihail Sebastian a intrat într-un con de umbră. Faptul că el este
considerat azi unul dintre cei mai buni cronicari ai epocii de
început al nazismului se datorează fratelui sau Benu, care a reușit
să strecoare jurnalul nepublicat în valiza diplomatică a Ambasadei
Israelului la București, când a emigrat, în anul 1961.
Manuscrisul
a rămas la familia Hechter până după anul 1989. A fost publicat
în 1996 la Editura Humanitas. Jurnalul a fost tradus şi editat în mai multe tări: Franța, SUA, Olanda,
Cehia, Marea Britanie și Germania (ediția germană a primit, în
2006, Premiul "Geschwister Scholl").
E
momentul în care Mihail Sebastian devine faimos, într-un fel în
care nu a reușit în timpul vieții.
Câteva
citate
Imbecilitatea
îndoctrinată e mai greu de suportat decât imbecilitatea pură și
simplă.
Din
Jurnal 1935 - 1944
Fericiți
oamenii cu idee fixă! Ei, cel puțin, își mai pot păstra calmul
și mai pot crede că înțeleg.
Orbecăim cu toții într-o imensă, tristă, întunecată mulțime -
milioane, milioane, milioane - și moartea nu alege, nu așteaptă. (sâmbătâ, 12 iulie 1941)
Din De două mii de ani
Să
fugi de tine o zi, două, douăzeci nu e ușor, dar nici imposibil.
Faci matematici sau marxism ca S.T.H., faci sionism ca Winkler,
citești cărți ca mine, umbli după femei sau joci șah, sau te dai
cu capul de pereți. Dar într-o zi, într-un minut de neatenție, te
întâlnești cu tine însuți la un colț de suflet, cum te-ai
întâlni la un colț de stradă cu un creditor de care te-ai ferit
zadarnic. Dai ochii cu tine și atunci înțelegi cât de inutile
sunt toate evadările din această închisoare fără ziduri, fără
porți și fără gratii, din această închisoare care este însăși
viața ta.
Din
Jocul de-a vacanța
Dumneata
ești tot ce am detestat mai mult în viață. O fată deșteaptă.
Groaznică specie.
Un
text interesant despre prietenia dintre Mihail Sebastian și Mircea
Eliade:
http://www.revistaramuri.ro/index.php?id=446&editie=23&autor=de%20Henri%20Zalis
Alte
trei
articole despre Mihail Sebastian
- https://historia.ro/sectiune/portret/moartea-lui-mihail-sebastian-lovit-de-un-camion-2209913.html
- https://www.artline.ro/Mihail-Sebastian-30052-1-n.html
- https://www.contributors.ro/mihail-sebastian-o-biografie/